Avocații, societatea civilă și „mișcarea națională”
Avocații români din Transilvania înainte și după 1918: profesioniștii din domeniul juridic, construcția națională și societatea civilă
|
„Biroul apărării” în procesul memorandist. Reproducere după lucrarea: Ș. Polverejan, N. Cordoș, Mișcarea memorandistă în documente (1885-1897), Cluj, Dacia, 1973.
În societățile moderne, profesiile juridice au jucat adesea un rol care a depășit cu mult sfera strict tehnică a dreptului. Avocații, judecătorii, notarii și în general absolvenții de drept au fost frecvent mediatori între stat și societate, purtători ai discursului legalist, dar și actori politici, economici și culturali. În cazul românilor din Transilvania și Ungaria dualistă, această funcție extinsă a avocaților a căpătat o semnificație aparte: dreptul a devenit simultan vehicul de mobilitate socială și instrument al construcției naționale.
Într-un studiu cu Ovidiu Emil Iudean, căruia îi mulțumesc pentru gentilețea cu care a fost de acord să transform textul științific în postare pe blog, am analizat această categorie socio-profesională într-un interval marcat de o schimbare de regim radicală: anii dinaintea Primului Război Mondial și primii ani de după 1918. Ipoteza noastră a fost că transformarea contextului politic în care activau avocații – de la minoritate etnică într-un stat multinațional la majoritate într-un stat național – a produs mutații vizibile în modul în care aceștia s-au raportat la politică, societate civilă și economie.
De ce dreptul? Educație, prestigiu și „apărarea neamului”
Pentru românii din Transilvania secolului al XIX-lea, accesul la învățământul superior era limitat structural. Rețelele de școli și universități cu predare în limba română erau subdezvoltate, iar barierele economice și sociale erau considerabile. În acest context, studiile juridice au devenit o opțiune strategică, nu doar una pragmatică, asigurând mobilitatea socială a generației de români care s-a format după 1850. Dreptul nu era însă o opțiune specifică românilor, ci una general prezentă în Ungaria și la nivelul întregii Monarhii. Din acest punct de vedere, „anteluptătorii” naționaliști erau doar oameni ai timpului lor, cu bune și rele, mai generoși sau mai meschini, încercând, prin alegera unei profesiuni lucrative, să mai urce un pas sau măcar să-și aburce copiii pe o scară socială care permitea, în majoritatea cazurilor, un progres gradual, lent, generațional.
În ciuda apetenției generale a vremii pentru studiile juridice, în universitățile din Ungaria, proporția românilor care alegeau dreptul (raportat la ansamblul studenților români) a fost totuși constant peste media generală a altor etnii, de-a lungul întregii perioade dualiste. Acest fapt arată că o opțiune educațională aparent pragmatică era alimentată atât de perspectivele profesionale, cât și de o dimensiune ideologică. Ungaria se dezvolta și se moderniza, aparatul birocratic și toate serviciile statului luau amploare, numărul funcționarilor creștea, dar majoritatea lor rămâneau de etnie maghiară. Într-un stat în care criteriul etnic conta, cel puțin parțial, la obținerea unei slujbe la stat, care slujbă putea fi oricând pierdută dacă profilul și discursul politic deveneau prea naționaliste, dreptul oferea alternativa: acces la profesii liberale mai puțin dependente de stat și, implicit, mai puțin vulnerabile la presiuni politice.
Această logică este surprinsă exemplar într-un episod biografic plasat la începutul studiului. Unchiul tânărului Ștefan Cicio-Pop îl îndeamnă să urmeze dreptul invocând nu doar aptitudinile personale, ci și o misiune colectivă: „să mergi la Academia de Drept, ca să aperi neamul nostru românesc; să vezi cu ochii tăi că poverile noastre sunt tot mai greu de purtat”. Cazul lui Cicio-Pop, devenit ulterior una dintre figurile centrale ale vieții politice românești din Transilvania, ilustrează un model de carieră larg răspândit: educație juridică, urmată de integrare profesională independentă de stat, urmată de implicare politică și civic-culturală în „mișcarea națională”.
Aceasta nu înseamnă că toți absolvenții români de drept din Ungaria ajungeau naționaliști. Dimpotrivă, o parte deloc neglijabilă ajungeau judecători sau notari sau funcționari publici – din care poziții cu greu se puteau manifesta naționalist și mulți nici nu erau interesați de politica naționalistă. Apoi, nici avocații nu erau toți naționaliști. Din păcate nu avem (deocamdată) cercetări cantitative care să ne spună câți dintre avocații români erau integrați în „mișcarea națională”, dar în mod cert o bună parte erau indiferenți politic sau chiar angajați în politica partidelor maghiare. „Renegații”, pomeniți în postarea anterioară de aici, erau o bună parte absolvenți de drept, mulți dintre ei avocați.
Mai pe scurt: o bună parte dintre liderii politici naționaliști erau avocați, dar mulți „renegați” erau de asemenea avocați și nu avem o imagine de ansamblu despre opțiunile politice explicite ale miilor de absolvenți români de drept din Transilvania și Ungaria, despre care deocamdată putem doar specula (ceea ce istoriografia „mișcării naționale” a făcut decenii de-a rândul, cu nonșalanță).
Avocații și politica: coloana vertebrală a elitei naționale
Până în 1918, avocații români au dominat fără echivoc viața politică a românilor din Transilvania. Datele arată că, timp de decenii, ei au constituit grupul profesional majoritar în conducerea Partidului Național Român, mai ales în perioada de maximă mobilizare politică de la începutul secolului XX. Această dominație nu era întâmplătoare. Avocații combinau competențe juridice, capital simbolic, autonomie economică și rețele locale dense. În plus, spre deosebire de funcționarii publici, nu erau constrânși de incompatibilități formale sau de disciplina administrativă a statului ungar.
Între 1881 și 1923 avocații au reprezentat constant un grup socio-profesional majoritar în conducerea Partidului Național Român, dar ponderea lor explodează între 1901-1914, adică exact în perioada de maximă intensitate a activității politice a partidului și în perioada radicalizării extreme a vieții politice din Ungaria. Absolvenții de studii juridice, majoritatea lor avocați, au reprezentat categoria profesională dominantă și în cadrul Marelui Sfat Național (organ reprezentativ ales ad-hoc la 2 decembrie 1918 și care a funcționat cu rol de parlament regional în iulie-august 1919), ocupând 99 de poziții din cele 210 (ulterior 250).
Analiza elitei parlamentare a Partidului Național Român pentru perioada 1919-1926, realizată de Sorin Radu și Alexandru Nicolaescu indică de asemenea preeminența avocaților, cel puțin la nivelul Camerei Deputaților (la Senat compoziția socio-profesională era mai diversă) . Pentru alegerile din anul 1919 știm sigur că în circumscripțiile din Transilvania istorică 33% dintre cei aleși erau avocați. Începând cu 1922, lucrarea clasică a lui Matei Dogan semnalează un procent al avocaților care fluctuează între 35% și 45% din totalul membrilor parlamentului.
Avocații au continuat, deci, să păstreze preeminența în viața politică, dar au existat și schimbări, la nivelul conducerii Partidului Național Român. Începând cu 1919 trendul prezenței lor la vârful partidului este descendent: rămân grupul profesional majoritar, dar revin la valorile (oricum foarte ridicate) din anii 1880-1890.
Societatea civilă: apogeu și recul
Dacă în plan politic reculul este relativ moderat, în sfera societății civile schimbarea este mult mai frapantă. Înainte de război, avocații erau extrem de activi în asociațiile culturale românești – în special în ASTRA, „nava-amiral” a asociaționismului național. Prezența lor era constantă și proporțional mult peste media altor categorii profesionale. După 1918, însă, datele arată o scădere semnificativă a numărului de avocați membri ai ASTRA, chiar în condițiile în care organizația cunoaște o explozie numerică. Este frapantă în acest sens diferența dintre situația anului 1913 (337 avocați din 2708 membri) și cea a anului 1920 (236 avocați din 3256 membri). Diferența nu poate fi explicată nici prin decese, nici prin schimbări masive de profesie. În cele mai multe cazuri, avocații pur și simplu nu mai plătesc cotizația. Această opțiune apare ca fiind cel puțin ciudată și ridică o serie de întrebări într-un moment istoric în care Astra, pe fondul efuziunii naționaliste alimentată de câștigarea războiului și pe fondul sprijinului statului în cadrul triadei „asociații culturale – biserică – armată”, cunoaște o explozie a numărului de membri.
Această retragere aparent paradoxală poate fi interpretată ca efect al schimbării de paradigmă. Trecerea de la procesul de „construcţie naţională”, având un caracter defensiv, la cel de „construcţie a unui stat-naţiune”, cu un caracter eminamente ofensiv este posibil să fi determinat o scădere a interesului și angajamentului avocaților, mai cu seamă pe fondul apariției a numeroase oportunități lucrative pe care statul român le punea la dispoziție pentru români (restricționându-le în același timp, foprmal sau informal, membrilor altor grupuri etnice) – adică similar politicii pe care înainte de 1919 o dusese statul ungar, doar că acum cu românii în locul maghiarilor.
În plus, democratizarea rapidă a ASTRA a redus valoarea simbolică a apartenenței. Pentru o elită sensibilă la prestigiu, calitatea de membru își pierde funcția de marker social, așa cum am arătat în cazul ofițerilor, deîndată ce asociațiunea e „inundată” de membri cu poziții socio-profesionale inferioare. Dovadă în plus că prestigiul social are de-a face cu trendurile mai sus identificate: avocații rămân totuși bine reprezentați în rândul „membrilor fondatori” – categoria cea mai exclusivistă – ceea ce confirmă logica diferențierii simbolice
Avocații și economia: continuitate și influență
Dar hârtia de turnesol nu e nici politica, nici societatea civilă (care ambele se democratizează și încep să fie bântuite de demagogie și populism agresiv), ci unul dintre mediile mai rezistente la extinderea bazei sociale. Spre deosebire de politică și cultură, implicarea avocaților în sistemul financiar-bancar românesc nu cunoaște un recul după 1918. Dimpotrivă, datele arată o creștere constantă a prezenței lor în consiliile de administrație ale băncilor și societăților pe acțiuni, inclusiv în timpul războiului.
Avocații nu erau doar juriști angajați, ci membri ai structurilor de conducere, adesea implicați simultan în mai multe instituții. Această „multipoziționalitate” indică nu doar competență profesională, ci și influență locală și regională. După cum arată analiza, dacă la 1895 avem prezent un avocat la fiecare 2,64 instituții financiar-bancare românești, în 1919 exista, în medie, câte un avocat implicat în conducerea fiecărei instituții de credit românești (excluzând poziția de reprezentare juridică a instituției).
Economia „reală” – bancară și comercială – a devenit deci mai atractivă decât economia simbolică a prestigiului cultural. Deși lipsa surselor statistice ulterioare anului 1919 limitează concluziile ferme, trendul identificat pentru perioada 1895-1919 o continuitate clară a interesului avocaților pentru acest domeniu.
Concluzie: tranziției și reorientare
Privit în ansamblu, parcursul avocaților români din Transilvania oferă o perspectivă privilegiată asupra adaptării elitelor la schimbarea de regim. Înainte de 1918, ei au fost actori centrali ai unui naționalism defensiv, articulat prin politică, cultură și instituții etnice. După 1918, aceeași categorie socio-profesională, în mod evident interesată să profite economic d enoile condiții, este absorbită, diferențiat, în mecanismele statului național român.
Această transformare nu înseamnă declin, ci reorientare funcțională. Avocații rămân influenți, dar își redistribuie energia: mai puțin către asociaționismul cultural (care acum era sprijinit masiv de către stat, deci nu mai avea atâta nevoie de sprijinul lor), mai mult către economie și, bineînțeles, către pozițiile bine plătite (sau care cel puțin ofereau o siguranță financiară ridicată) din administrație și justiție. Rolul lor social preeminent continuă, dar opțiunile lor subliniază tranziția de la „construcție națională” defensivă la „construcția statului-națiune”, eminamente ofensivă.
Dincolo de cazul particular al Transilvaniei, această analiză ridică o întrebare mai generală, relevantă și astăzi: ce se întâmplă cu elitele mobilizate de o cauză colectivă atunci când cauza pare câștigată? Răspunsul istoric sugerează că ele nu dispar, ci se transformă – iar avocații români de la 1900 sunt un exemplu elocvent în acest sens.
***
Această postare a fost modelată cu ajutorul IA (ChatGPT 5.1). Inițiativa și ideile originale care au stat la baza postării, inclusiv studiul științific, sunt o creație proprie a autorului.
© 2026 by Vlad Popovici is licensed under CC BY-NC-SA 4.0
