Ofițerii români și societatea civilă din Transilvania (1790–1867)
Mai presus de naționalism? Ofițerii români și societatea civilă din Transilvania: între uniforma împăratului, loialități multiple și implicare civică (1790–1867)
 Căpitanul Constantin Stezar (1814-1909), ofițer român din armata habsburgică implicat civic și național. Sursa imaginii: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Stezar *** Am văzut într-o postare anterioară cum relația dintre Astra și mediul militar s-a consolidat treptat la începutul secolului al XX-lea, dar a explodat abia după 1918. Însă atunci când vorbim despre geneza societății civile românești din Transilvania, cu un secol mai înainte, atenția se îndreaptă aproape reflex către biserici, intelectuali, avocați sau, mai târziu, asociații culturale precum ASTRA. Mult mai rar ne gândim la ofițeri. Și totuși, chiar dacă numeric au fost puțini, ofițerii români au jucat și ei un rol, discret dar constant, în procesul de articulare a intereselor comunitare și naționale înainte de 1867. Povestea lor este una a intersecției dintre mediul militar, comunitate și identitate, într-o epocă în care poziția de ofițer conferea un alt tip de statut și prestigiu, dar în același timp granița dintre militar și civil era mult mai permeabilă decât suntem tentați să credem astăzi. Cum arăta societatea civilă românească înainte de Compromisul dualist din 1867? În Transilvania primei jumătăți a secolului al XIX-lea, „societatea civilă” însemna un mozaic de forme de asociere și implicare publică, precursoare mai degrabă ale instituțiilor și grupurilor de interese pe care le reprezintă astăzi ONG-urile decât ale acestora din urmă. Numărul asociațiilor propriu-zise era, în rândul românilor, scăzut, iar formele de angajament civic se manifestau și ele, de multe ori, mai puțin organizat. Existau asociații culturale, economice, profesionale, de femei, de caritate, artistice – însă extrem de puține la număr. Vom discuta în curând despre ele, deocamdată enumerăm principalele tipuri de actori și manifestări:
Toate acestea se dezvoltau lent, într-o societate românească aflată încă în plin proces de constituire a unei clase de mijloc. De ce contează ofițerii? Ofițerii români formau o categorie socială elitistă din punct de vedere simbolic în interiorul corpului etnic, dar extrem de redusă numeric. Proveniți în principal din regimentele de graniță, ei erau printre puținii români care aveau, cumulativ, acces la o formă de educație superioară, experiență administrativă, o vastă eperiență de interacțiune transetnică și contact direct cu statul și cu cultura politică imperială. Acest lucru îi făcea utili în momentele în care comunitatea românească încerca să își formuleze revendicările, însă pe de altă parte, condiția militară le limita opțiunile de manifestare civică și politică. Cum arată implicarea lor civică? La sfârșitul secolului al XVIII-lea, ofițerii români apar în viața publică nu ca membri ai unor asociații, ci ca semnatari ai petițiilor politice. Memoriul din 1790 adresat împăratului Leopold al II-lea este emblematic: ofițerii își justifică cererile prin loialitatea față de Casa de Austria și prin sacrificiul militar al românilor. De altfel, unul dintre principalii semnatari ai documentului, căpitanul Avram Caliani, caracterizat încă din 1777 de superiori ca fiind „ce e drept naționalist – adică român – cu toate acestea foarte activ și curajos”, avea să-și găsească în curând sfârșitul sub flamura imperială, căzând eroic la 21 august 1793 în luptele de pe Rin cu armatele revoluționare franceze. Aceeași logică se regăsește în Supplex Libellus Valachorum: contribuția la serviciul militar devine argument politic, iar ofițerul român – dovada vie a fidelității dinastice. Important este că această implicare nu contrazicea ethosul militar. Dimpotrivă, loialitatea dinastică și identitatea etnică românească coexistau, fără a se exclude reciproc. Merită menționat aici că, la momentul respectiv, revendicările politice ale românilor (sau mai degrabă ale elitei etnice românești) erau focalizate spre obținerea statutului de „națiune politică”, egală în drepturi cu celelalte trei națiuni politice transilvănene: națiunea săsească, națiunea secuiască și națiunea nobiliară (Natio Hungarica). Din aceasta din urmă făceau parte și toți acei români care aveau un titlu nobiliar (destul de mulți, de altfel, mai ales în zone precum Făgăraș, Hațeg sau Cetatea de Piatră. „Națiune politică” nu însemna națiunea modernă, clădită pe fundamente etno-lingvistice, ci națiunea politică medievală târzie, bazată pe privilegii de reprezentare care uneori se suprapuneau unui grup etnic (secuii sau sașii), alteori erau transetnice sau indiferente etnic (nobilimea). Ofițerii români, alături de ceilalți membri ai elitei românești (funcționari publici, clerici, intelectuali și liber-profesioniști) nu cereau deci drepturi pentru o națiune etnică, care să îi integreze pe toți iobagii vorbitori de limba română, ci pentru una politică, formată din reprezentanții elitei și a unei mici părți din clasa de mijloc. De altfel, implicarea ofițerilor în aceste activități petiționare a avut loc mai ales în prima perioadă a războaielor cu Franța revoluționară și apoi napoleoniană, atunci când puteau justifica solicitările civice și politice prin jertfa pe câmpul de luptă. După 1806 și mai ales în perioada absolutistă (1815-1848) prezența lor în acțiunile petiționare și în alte inițiative civice a devenit una foarte discretă. De altfel, nici nu erau mulți la număr. La 1815, conform analizelor lui Gheorghe Bogdan-Duică, erau activi în toată armata habsburgică doar 34 ofițeri români, iar în 1846, „Gazeta Transilvaniei” indica un număr de 31 ofițeri români pentru Transilvania istorică. O analiză a almanahurilor (șematismelor) militare ale perioadei pare să reconfirme aceste cifre: în 1833, în corpul ofițerilor armatei habsburgice sunt menționate circa 70 de nume cu rezonanță românească, dintre care peste 50 în regimentele de graniță din Banat și Transilvania, restul în regimentele de linie din Transilvania, Ungaria (inclusiv Banat) și Bucovina. Desigur, nu toți erau sau se considerau a fi români. Deși are mai puțină relevanță, deoarece sistemul de recrutare și pregătire se baza încă în mare măsură pe recrutarea locală și rangurile de cadeți la nivelul regimentelor, merită menționat și faptul că, până în 1850 doar treisprezece ofițeri români au absolvit Academia Militară de la Wiener-Neustadt și încă șase Academia de Inginerie Militară din Viena. În mod cert, cel puțin până la mijlocul secolului al XIX-lea, componenta etnică românească a corpului ofițerilor armatei habsburgice a fost, din punct de vedere numeric, pur simbolică. Suntem încă departe chiar și de acel infim 0,6% ofițeri activi români de la 1897, sau 0,9% în 1910 indicate de lucrarea clasică a lui István Deák, Mai presus de naționalism. Ofițerii români, puțini câți erau, împărtășeau probabil loialități multiple, stratificate și nu neapărat concurente: loialitatea față de dinastie și față de regiment, care nu era în niciun fel incompatibilă cu loialitatea confesională, etnică sau cu forme de patriotism regional și local. Contextul politic al perioadei războaielor revoluționare și napoleoniene le-a permis să se manifeste civic și în dimensiune politică, o ipostază în care ofițerii activi nu au mai fost prezenți ulterior decât în perioada revoluției pașoptiste Revoluția pașoptistă a reprezentat momentul de maximă expunere publică a ofițerilor români înainte de 1867. Unii participă la Marea Adunare de la Blaj, alții prezidează adunări regimentale sau se implică în redactarea petițiilor adresate împăratului. În spiritul efuziunii revoluționare a timpului, pentru scurt timp, ofițerul român devine atât purtător de uniformă, cât și reprezentant al comunității și actor politic. Și în 1848, la fel ca șaizeci de ani mai devreme, „starea militară” s-a implicat în redactarea și înaintarea de petiții redactate de elita politică națională. Prezența sa a fost însă acum parțial estompată de creșterea numerică și de începuturile timide ale profesionalizării elitei laice civile. Unii dintre ofițerii vizibili în cadrul acestor acțiuni, precum locotenentul David Urs de Mărgineni, aveau să devină, peste câteva decenii, după încheierea carierei militare, la rândul lor, actori politici. Alții, precum Ioan (Iovian) Brad, au ajuns administratori ai fondurilor grănicerești. Revoluția a format și noi ofițeri, precum fostul învățător la școala grănicerească din Orlat, Constantin Stezar, care a avansat ulterior în carieră până la gradul de căpitan, iar după pensionare a rămas puternic implicat în asociaționismul românesc transilvănean. Situații similare au existat și în rândul celorlalte naționalități din imperiu. În cazul maghiarilor, de exemplu, un cunoscut politician al perioadei dualiste a fost general Klapka György și mulți membri ai parlamentului de după 1867 au activat ca tineri ofițeri în „Războiul de Independență” din 1848-1849. În general însă, momentul 1848-1849 a reprezentat sfârșitul implicării directe a ofițerilor, inclusiv a celor români, pe terenul politicii înainte de 1867. La acest proces au contribuit atât modernizarea vieții politice interne a monarhiei, cât și tot mai accentuata profesionalizare a corpului ofițeresc habsburgic și a elitei politice în jumătatea de secol ce a urmat. Deceniile absolutismului pregătiseră însă terenul pentru alte forme instituționalizate ale societății civile, în care ofițerii activi, dar mai ales cei pensionați, aveau să se implice tot mai mult. Un caz aparte: granița militară După revoluție, în ciuda desființării regimentelor de graniță, numărul ofițerilor români din armata habsburgică a crescut constant, dar lent. În 1866 erau peste 150 de ofițeri români de infanterie (incluzând cadeții, exceptând capelanii militari), mare parte concentrați în regimentele de graniță din Banat (cca. 60 ofițeri). În douăzeci de ani, numărul ofițerilor români din armata habsburgică a crescut cu peste 100%, deși procentual au continuat să formeze o parte infimă din corpul ofițerilor imperiali. La Academia Militară de la Wiener Neustadt au studiat între 1850-1867 doar zece viitori ofițeri români, alți zece absolvind Academia de Inginerie Militară din Viena. Marea majoritate a sporului numeric a fost datorat celor formați în școlile de ofițeri sau la regiment, unde nu doar calitățile personale, ci și tradiția și relațiile familiei, precum și posibilitățile financiare, jucau un rol important. Singurele spații geografice și profesionale în care românii aveau o prezență mai consistentă în mediul militar au fost regimentele de graniță. Acestea nu fuseseră doar expresia unei necesități militare, ci și spațiul unor experiențe reformiste profunde, care le-au imprimat un caracter particular din punct de vedere al structurii sociale și al mentalului colectiv. Decizia desființării sistemului graniței militare (1851 în Transilvania, 1872 în Banat) a determinat, printre altele, și organizarea unor structuri de gestionare a patrimoniului fostelor regimente (transformate acum în regimente de linie): comunitățile de avere și fondurile școlare și de stipendii. Încă de la început, în rândul administratorilor acestor forme asociaționiste s-au numărat ofițeri în pensie, tradiția continuând până la începutul secolului al XX-lea. În fosta graniță militară, ofițerii și subofițerii pensionați au devenit funcționari locali sau membri ai administrațiilor districtuale, au administrat fonduri școlare și de burse, au susținut școli, biserici și inițiative culturale și s-au implicat în asociaționismul românesc aflat la început. Astfel, experiența și poziția în ierarhia militară s-a transformat într-un capital civic susținut de disciplină, competență administrativă, rețele sociale și prestigiu. Procesul de transformare a fondurilor militare în fonduri grănicerești civile a fost unul de durată și a implicat o serie întreagă de negocieri între fostele comunități grănicerești (reprezentate în general de ofițeri pensionați) și autoritățile statului, întruniri ale comunelor grănicerești, redactarea și depunerea unor memorii, adică exact acele activități specifice societății civile în curs de instituționalizare. Exercițiul civic de apărare a intereselor comunitare, care a durat aproape două decenii și care s-a prelungit în unele cazuri până în anii 1890, a căpătat destul de repede și o încărcătură națională, însă aceasta s-a făcut simțită mai mult după 1867. Ofițerii și presa Una dintre instituțiile societății civile cu care ofițerii și mediul militar românesc în general par să fi avut în anii 1830-1850 mai puține tangențe a fost presa. O analiză clasică a listelor de abonați ai ziarelor românești în secolul al XIX-lea indică faptul că, între 1838 și 1860, indiferent de evoluția numerică, doar maxim 5-8% dintre abonați au provenit din zona militarizată, majoritatea grupați în regimentul de la Năsăud. O explicație parțială este dată de faptul că ziarele, ca și majoritatea formelor de manifestare a societății civile a timpului, erau asociate prioritar spațiului urban, în timp ce sectorul românesc al graniței militare era preponderent rural și cuprindea doar trei opiduri („târguri”): Năsăud, Făgăraș și Hațeg. Chiar și așa însă, Năsăudul era singurul centru semi-urban cu un număr decent de abonați (55 în 1862), în timp ce Hațegul apare menționat mult mai rar, iar Făgărașul aproape deloc. Nu întâmplător, Macedon Pop (vicar greco-catolic al Năsăudului și coordonator al activităților de organizare a fondurilor grănicerești) se adresa la 29 mai 1854 lui Iacob Mureșianu, redactorul „Gazetei Transilvaniei”, rugându-l să publice dacă va considera „demn de publicitate și împotrivit cu împrejurimile prezente” răspunsul deputățiilor comunelor grănicerești la una dintre propunerile comisiei însărcinată cu rezolvarea chestiunii. În ce privește numărul ofițerilor abonați la unele dintre principalele ziare ale perioadei, el a variat după cum urmează: 6 în anii 1830, 2 în anii 1840, 6-11 în anii 1850, respectiv 12-35 în anii 1860. Trendul a fost evident ascendent, însă trebuie remarcat că atât în 1854, cât mai ales în 1862, un număr foarte mare de ofițeri provin din „restul monarhiei”, adică din capitală sau din garnizoane răspândite pe întreaga întindere a imperiului. Dincolo de interesul de a afla știri de acasă, gustul lor pentru jurnalism a fost probabil educat și de contactul cu presa germană sau maghiară, mult mai variată și mai bogată în conținut. Lăsând la o parte indicatorul reprezentat de abonamente, contactul real al ofițerilor cu presa rămâne dificil de cuantificat, deoarece gazetele circulau și erau lecturate de (și pentru) considerabil mai multe persoane decât abonații, însă este cert că militarii, cel puțin începând cu anii 1860, au devenit tot mai interesați în această instituție a societății civile. Ofițerii și asociațiile culturale Printre membrii fondatori ai Astrei, în 1861, se numărau cel puțin trei ofițeri (căpitanul în pensie Constantin Stezar și locotenenții activi Nichita Ignat și Ioan Iftene), alături de comuna grănicerească Salva. În 1867 erau înregistrați însă opt ofițeri, majoritatea cu taxele plătite la zi, sau cel mult cu un an restanță. „Asociația Națională Arădeană”, la rândul ei, număra printre membrii săi, în 1864, 13 ofițeri. Numărul pare mic, dar trebuie avut în vedere că aceștia reprezentau, de fapt, aproximativ 7-8% din numărul total al ofițerilor români din armata habsburgică la momentul respectiv și probabil 4-5% din numărul total de ofițeri români, activi și pensionari la un loc. La fel de importantă, în acest context, este adeziunea unor ofițeri aflați în afara arealului geografic al Asociației. Locotenent-colonelul Traian Doda (aflat pe atunci la Veneția) a donat 10 florini. Supralocotenentul George Popa, împreună cu alți trei ofițeri români din regimentul 50 (fostul regiment grăniceresc nr. 17), aflați la momentul respectiv în nordul Italiei, au donat 28 de florini. Donațiile erau însoțite de scrisori în care spiritul național era explicit exprimat: „urările noastre întâmpină și însoțesc toate întreprinderile voastre cari țintesc la strălucire și la un viitoriu măreț, demn de străluciții străbuni”. Concluzii: identități, loialități și funcționalități multiple Înainte de Compromisul din 1867 și reformele militare din 1868, relația ofițerilor români din Transilvania cu societatea civilă a fost limitată atât de specificul corpului militar, cât și de stadiul incipient de dezvoltare al acesteia. Până în 1848, numărul ofițerilor români era redus și concentrat mai ales în regimentele de graniță, cu un profil etnic bine conturat, în timp ce societatea civilă românească era dominată de instituțiile bisericești, iar inițiativele laice erau rare și urbane. În acest context, implicarea civică a ofițerilor s-a manifestat mai ales prin participarea la mișcări petiționare cu caracter politico-național, inițiate de elitele bisericești și, ulterior, de cele laice, mai ales în perioade de criză politică și militară. Loialismul dinastic și ethosul profesional nu au intrat în conflict cu identitatea etnică, ci au coexistat, uneori chiar favorizând formarea conștiinței naționale în rândul ofițerilor români. După desființarea regimentelor de graniță, corpul ofițerilor români a cunoscut transformări importante: pe de o parte, pensionarea unui număr semnificativ de militari a facilitat integrarea acestora în viața civilă, implicarea în gestionarea fondurilor grănicerești, în funcții administrative locale și, în unele cazuri, în asociații culturale sau chiar în politică; pe de altă parte, între 1851 și 1867, numărul ofițerilor români activi și pensionați a crescut constant. Această evoluție a dus la reorientarea angajamentului lor, de la acțiuni politice punctuale spre participarea la o societate civilă instituționalizată aflată în expansiune. Deși numeric implicarea ofițerilor a fost limitată, fenomenul este comparabil cu cel al altor categorii ale clasei de mijloc românești, apartenența la asociații și inițiative civice rămânând o opțiune individuală, mai accesibilă pensionarilor, dar prezentă și în rândul ofițerilor activi. În întreaga perioadă, ofițerii români au funcționat ca: intermediari între stat și comunitate (inclusiv promotori ai unui naționalism dinastic), facilitatori ai modernizării la nivel local, modele de prestigiu și disciplină, dar au și fost folosiți (și s-au auto-proiectat) ca argument politic în momente-cheie precum anii 1790, 1848-1849 sau 1865-1867. *** Această postare a fost modelată cu ajutorul IA (ChatGPT 5.1). Inițiativa și ideile originale care au stat la baza postării, inclusiv studiul științific, sunt o creație proprie a autorului. © 2025 by Vlad Popovici is licensed under CC BY-NC-SA 4.0 |
