Patrioți și „renegați”: cum istoria a uitat o jumătate din elita parlamentară românească din Ungaria dualistă

Text de blog inspirat din lucrarea:

Patrioți” și ”renegați”: reprezentanții politici români din Transilvania și Ungaria perioadei dualiste în istoriografie, în Liviu Boar, Ioan Bolovan, Laura Stanciu (coord.), Școală, Biserică, Stat și Națiune în istoria României. Omagiu profesorului Cornel Sigmirean la împlinirea vârstei de 65 de ani, Cluj-Napoca, Academia Română – Centrul de Studii Transilvane, 2021, p. 127-140. ISBN 978-606-038-013-9

 

Sursa imaginii: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ciocan 

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în Parlamentul de la Budapesta erau prezenți destul de mulți deputați români. Unii dintre aceștia cereau virulent drepturi naționale, alții preferau colaborarea cu partidele și guvernul maghiar, convinși că dialogul și negocierea aduceau mai multe beneficii (iar comunitățile din circumscripțiile lor chiar simțeau direct aceste beneficii economice și modernizatoare). Istoria avea însă să fie mai aspră cu cei din urmă. Peste ani, ei au fost etichetați drept „renegați”, „guvernamentali”, „români de paradă” – figuri rușinoase, aproape șterse din manuale și din memoria colectivă.

Politica memoriei (inaugurată încă în epocă și doar perpetuată în perioada comunistă) a jucat un rol decisiv în felul în care îi cunoaștem astăzi pe liderii români din Transilvania de dinainte de 1918. Elita politică de atunci, prezentă în multe lucrări naționaliste ca o falangă de bravi luptători solidari, nu era deloc omogenă. Din cele peste 230 de persoane de etnie română (sau parțial română) implicate în conducerea Partidului Național Român (PNR) sau în Parlamentul de la Budapesta, aproape jumătate au fost deputați aleși – și dintre aceștia, mai mult de un sfert au candidat pe listele partidelor maghiare. Cu alte cuvinte, parlamentarii români „guvernamentali” / „renegați” au fost cel puțin la fel de numeroși ca și cei din PNR și chiar mai influenți în epocă. Și totuși, numele lor au dispărut treptat din cărți, discursuri și monumente.

Cum s-a scris o istorie pe jumătate

Primele lucrări despre mișcarea națională – scrise de oameni care au trăit chiar acele vremuri – au așezat accentul exclusiv pe tabăra naționalistă. George Barițiu, Nicolae Iorga și alți autori au pomenit rareori de colaboratori sau de deputații moderați. Când o făceau, o făceau cu dispreț sau cu rezerve morale. Uneori, trecutul era chiar cosmetizat, ca să nu deranjeze narativa naționalistă: în celebra Enciclopedie Română, figuri ca Partenie Cosma sau George Pop de Băsești sunt prezentați drept luptători naționali (ceea ce era corect), fără a se mai aminti însă că, ani la rând, au fost aleși pe listele unor partide maghiare.

Nici perioada interbelică nu a schimbat lucrurile. Dimpotrivă. Deși după 1918 istoria a devenit o disciplină academică la nou-înființata universitate românească din Cluj, perspectiva naționalistă reductivă a rămas. Biografiile publicate în acea perioadă la Cluj, Sibiu sau Blaj s-au concentrat pe figuri „eroice” – Rațiu, Lucaciu, Maniu – și au ignorat complet pe cei care, din prudență sau oportunism, au ales calea compromisului. În multe cazuri, autorii acestor biografii eroizante erau preoți, jurnaliști sau descendenți ai celor despre care scriau, iar textele lor semănau mai mult cu literatura apologetică decât cu studii istorice. De altfel, mulți dintre ei nici nu erau istorici, ci mai degrabă activiști naționali.

Comunismul și limbajul etichetelor

După 1948, comunismul a dus și mai departe această polarizare. „Patrioții” au devenit (selectiv) eroi ai claselor sociale oprimate (evident, formate în majoritate din români), „renegații” – trădători de neam. Istoricii profesioniști au preluat necritic și chiar ad literam limbajul presei secolului al XIX-lea: „vânzători”, „oportuniști”, „parlamentari de paradă”. Noțiunile s-au răsturnat: „patriot” (care înainte de 1918 se referea la a fi patriot în statul ungar sau patriot provincial transilvănean) a ajuns să însemne retroactiv „patriot român” în sensul post-1918, deși acei oameni trăiau într-un alt stat, iar „moderat” a devenit sinonim cu „trădător”. Așa s-a consolidat imaginea unei istorii lineare, populate doar de eroi și trădători, fără nuanțe și de multe ori chiar fără context.

Cum s-a șters o jumătate de elită

Uitarea nu a fost întâmplătoare și de multe ori nu a fost uitare, ci ocultare. A existat o strategie de selecție: biografiile incomode au fost „curățate” de episoadele neconvenabile, iar carierele guvernamentale au fost reetichetate drept „naționale”. Mitropolitul ortodox Miron Romanul, de pildă, a fost ales deputat din partea unui partid maghiar în 1869, dar acest episod lipsește complet din biografiile sale ulterioare. La fel cum, poziția sa extrem de moderată și concesivă față de presiunile guvernului Ungariei în anii 1880 și 1890 este minimizată în favoare câtorva episoade de răbufnire „națională”, care de fapt sunt mai degrabă reacții defensive confesionale. Dar în condițiile în care biografiile lui au fost scrise doar de clerici ortodocși, unii urmași ai săi în scaunul mitropolitan, acest viciu interpretativ e perfect explicabil. 

Alteori, pur și simplu s-a tăcut: candidați români care au concurat împotriva conaționalilor au fost prezentați drept „guvernamentali” fără etnie, iar electoratul românesc care i-a votat a fost atribuit, post-factum, Partidului Național Român.

După 1990: începutul reparației

Abia după 1990 cercetările au început să repună în drepturi această parte uitată a elitei politice. Au apărut lucrări despre toți deputații români, indiferent de afiliere, și primele biografii dedicate explicit „renegaților”, precum cea dedicată de Marius Eppel mitropolitului Vasile Mangra. Ulterior au apărut și lucrări prosopografice dedicate acestei categorii politice, precum cea a lui Ovidiu Iudean. Totuși, decalajul rămâne enorm: în manuale și în spațiul public nu apar decât numele „patrioților”, eroizați și victimizați, iar despre ceilalți se știe puțin sau nimic.

De ce contează această discuție?

Istoria politică a românilor din Ungaria dualistă nu a fost doar o luptă între curaj și trădare, așa cum perspectiva dihotomică și confruntațională a istoriografiei naționaliste lasă să se înțeleagă. A fost de fapt o negociere permanentă, cu accente de realpolitik, în care foarte mulți membri ai elitei au ales să se integreze „națiunii politice” ungare, fără să renunțe la identitatea etnică românească. Au ales să fie fideli statului în care trăiau și să se integreze în sistemul politic al acestuia și nu să susțină opoziția naționalistă. Rațiunile au fost diverse, dar din același spectru ca orice alte rațiuni care îi determină pe oameni să își dorească puterea, prestigiul și eventuale câștiguri materiale care vin odată cu ele. Înțelegerea acestor nuanțe nu micșorează relevanța istorică a „luptătorilor naționali”, dar completează tabloul istoric al unei epoci complexe din care istoriografia a ales să șteargă cu buretele o parte consistentă a actorilor. Pentru a înțelege cu adevărat cum au evoluat românii din Transilvania și Ungaria înainte de 1918, trebuie să privim și spre jumătatea uitată – spre „patrioții incomozi”, care au navigat între două lumi și au fost judecați nu pentru faptele lor, ci pentru eticheta lipită de alții.

***

Această postare a fost modelată cu ajutorul IA (ChatGPT 5.1). Inițiativa și ideile originale care au stat la baza postării, inclusiv studiul științific, sunt o creație proprie a autorului.

© 2025 by Vlad Popovici is licensed under CC BY-NC-SA 4.0