Sorin Mitu, „Românii și ungurii. Un război imagologic de 1000 de ani” - note de lectură

Astăzi Facebook-ul mi-a propus să-l adaug în lista de prieteni pe profesorul (și fostul meu director de departament) Sorin Mitu. Așa că am făcut-o și profit de ocazie pentru a publica pe blog notele de lectură la „Românii și ungurii. Un război imagologic de 1000 de ani”, pe care le publicasem relativ recent în engleză.

Sorin Mitu, Românii și ungurii. Un război imagologic de o mie de ani, Iași, Polirom, 2024, 612 p. 

Note de lectură.

Versiunea publicată, în limba engleză: aici (Acces Deschis)

A încerca să prezinți publicului cartea lui Sorin Mitu, sinteza muncii de o viață a unuia dintre cei mai cunoscuți și mai influenți istorici români ai ultimelor decenii, îți lasă uneori impresia deznădăjduitoare, ca autor, că faci „román munka”. La final, după un maraton intelectual acoperind un mileniu de relații interetnice, constați că n-ai reușit să produci decât niște note de lectură, al căror conținut reflectă interesele tale personale, profund subiective, mai degrabă decât bogăția și diversitatea tematică și interpretativă a lucrării. Apoi, te gândești cum istorici reputați au recenzat într-o manieră exhaustivă lucrări la fel de ample, cu un rezultat mai degrabă chestionabil, și ajungi la concluzia că, în definitiv, diversitatea opiniilor, care își trage esența din diversitatea experiențelor formative, este motorul cunoașterii (cel puțin atâta timp cât nu alunecă în mlaștina exagerărilor sau a pseudoștiinței).

Prin urmare, notele de lectură ce urmează vor avea un caracter profund personal. Aceasta atât datorită limitelor inerente ale contragerii a sute de mii de cuvinte în vreo 2200, cât mai ales deoarece „Românii și ungurii” este o carte care trebuie lecturată și probabil va fi parcursă și asimilată de către majoritatea cititorilor într-o notă personală, prin prisma experiențelor lor de viață și de interacțiune cu românii / maghiarii sau doar cu războiul imagologic dintre reprezentanții celor două etnii.

Pentru potențialul cititor curios, care a ajuns să citească acest text înainte de a parcurge cartea, sunt necesare câteva cuvinte și despre structura și conținuturile sale. Lucrarea se deschide cu un argument în care rădăcinile personale și cele profesionale ale creației se împletesc cu fundamentele metodologice și cele istorice ale cercetării. Probabil cea mai provocatoare parte a ei, atât pentru istoriografia tradiționalistă cât și pentru publicul larg, e demonstrația faptului că, de-a lungul timpului, chiar și în amplele și sângeroasele ciocniri armate din ultimele două secole și jumătate, românii și ungurii s-au vătămat reciproc într-o măsură mult mai mică (luând ca reper atât perioada cronologică a conflictelor armate cât și amploarea pierderilor umane) decât reprezentanții altor binoame conflictuale istorice tradiționale precum irlandezii și englezii, rușii și popoarele caucaziene, francezii și locuitorii Maghrebului, francezii și germanii sau armatele revoluționare franceze și loialiștii catolici (tot francezi – am spune noi, deși nu e sigur că și ei ar fi fost de acord) din Vendée. Pierderile umane ale conflictelor armate româno-ungare, de ordinul a sute sau a mii de oameni, sunt eclipsate în mod tragic, chiar în teritoriile disputate, de sutele de mii de evrei (mulți de cultură și cu identitate mixtă, maghiară sau română) și de zecile de mii de romi uciși în timpul Holocaustului.

Corpul analizei este structurat cronologic, în cinci părți, care acoperă evul mediu și modernitatea timpurie, epoca modernă, perioada interbelică, cea comunistă și perioada post-1990. Fiecare găzduiește un număr variabil de capitole tematice, grupate într-un vitraliu ce permite autorului să își construiască argumentația selectând acele subiecte pe care existența surselor (pentru perioadele mai timpurii) sau selecția acestora (de prin secolul al XIX-lea încoace) le fac mai potrivite. De la „Profil genetic, lingvistic, mituri și bucătărie”, până la „Imagini populare: ungurul e câine, românul e câine dacă n-are porc" sau „Din înțelepciunea poporului român: bancurile cu unguri”, arcul peste timp trasat de Sorin Mitu arată cum pot fi identificate traumele și stereotipurile istorice încă din perioada medievală și modul în care acestea se reflectă într-o multitudine de aspecte, inclusiv în construcția identităților naționale, până în epoca modernă și contemporană, inclusiv la nivelul umorului popular sau al sondajelor de opinie. Există, desigur, și Concluzii, pe care autorul le proiectează sub forma a trei posibile traiectorii, în egală măsură distopice, ale relațiilor româno-maghiare până la finalul secolului al XXI-lea, fiecare cu părțile ei mai întunecate sau mai luminoase (no spoilers!)

Cum însă nu îmi propun să duc cititorul de mână prin universul cărții lui Sorin Mitu, ci doar să-l ademenesc să o lectureze, respectiv să revină cu mintea sau cu ochii asupra ei dacă deja a făcut-o, am să insist în continuare asupra acelor fire roșii ce mi s-au părut cele mai relevante. Iar pentru a nu mă îndepărta de spiritul cărții, voi începe cu o amintire. 

Prima mea participare la acest război imagologic a avut loc pe când aveam șapte ani, în primăvara lui 1990. La momentul respectiv, evenimentele de la 20 martie din Târgu Mureș și ecoul lor în mass media românească a timpului au condus la rezultatul nefericit că una dintre colegele mele din clasa a II-a, al cărei nume de familie era Ungur (româncă 100%, de altfel), a devenit ținta unui intens bullying din partea băieților, pe motive (pseudo)etnice. Acum, după 35 de ani, respectivul comportament rușinos și prostesc îmi pare a fi ținut în egală măsură de dinamica interacțiunii dintre sexe la vârste mici, însă asta nu anulează prezența componentei imagologice – un mic „friendly fire” într-un război atât de amplu, care ar fi rămas probabil necunoscut istoriei dacă lucrarea lui Sorin Mitu nu m-ar fi împins să îl rememorez și în scris.

Am ținut să introduc în text și paragraful anterior, a cărui natură egoistorică e mai puțin specifică unei prezentări livrești, deoarece principala notă distinctivă a cărții o reprezintă admirabila îmbinare între experiența personală a autorului, reflectată recurent prin rememorarea unor episoade din copilărie și maturitate, și vasta sa expertiză profesională, dobândită în aproape patru decenii dedicate studiului relațiilor interetnice româno-maghiare. Această întrețesere este completată de o remarcabilă finețe a bunului simț interpretativ, ingredient esențial care conferă lucrării profunzime, autenticitate și echilibru analitic.

Sorin Mitu își delimitează subiectul atât în raport cu spațiul epistemic pe care îl are la îndemână, mărginit de limitele auto-asumate ale cunoașterii, cât și în raport cu inițiative de cercetare care suprapun, parțial, demersul său. Nu are, prin urmare, pretenția de a răspunde tuturor întrebărilor ridicate de temă, fie ele pur științifice sau infuzate de ideologie (Cine au fost primii în Ardeal? Care era ponderea nobililor români în ansamblul Natio Hungarica? Au omorât ungurii mai mulți români sau viceversa?), pe de o parte deoarece sursele nu permit întotdeauna redactarea de către istoricul profesionist a unui răspuns, pe de altă parte deoarece lucrarea este una de imagologie. De pe această poziție, a specialistului în imagologie comparată, Sorin Mitu constată cum, încă din secolul al XVI-lea, discursul aceluiași autor se modifică în funcție de circumstanțe și frustrări, cum autori contemporani se raportează la aceeași populație când etnic, când din perspectiva poziției sociale, sau că grupuri etnice diferite și imagologic concurente (românii și secuii) ajung să fie acuzate de aceleași fapte reprobabile (p. 101-102). Sorin Mitu lucrează cu surse, fără însă a acorda vreuneia o preeminență absolută și mereu atent la nuanțările pe care alte surse le impun, în funcție de întrebările puse de istorici: „numai că acestea [adevărurile solide] sunt solide doar în măsura în care suntem conștienți de limitele exacte între care se desfășoară exercițiul nostru de cunoaștere. Inclusiv, așadar, de decupajele pe care le efectuăm.” (p. 73)

Rămânând în spațiul metodei, unul dintre firele roșii care traversează întreaga lucrare este analiza constantă a perspectivelor celor două istoriografii în privința a diverse evenimente istorice, precum și concluzia recurentă și oarecum amară că dialogul între ele nu doar că nu a fost întotdeauna complet și fructuos, ci frecvent s-a transformat fie într-o luptă acerbă, fie într-un dialog al surzilor. Pe de altă parte, constată S. Mitu, în relație cu temele sensibile din punct de vedere al istoriei întrețesute cu ungurii, istoriografia română a ales să ignore în mod constant inclusiv surse autohtone (Letopisețul unguresc, Letopisețul cantacuzinesc) și teorii neconformiste ale unor lucrări românești recente (Neagu Djuvara) atunci când acestea nu corespundeau liniei oficiale, impusă sau doar auto-asumată. Mai mult, până astăzi insistă să oculteze momente mai delicate, precum cooperarea româno-maghiară de la sfârșitul anului 1918 și chiar opțiunea pro-maghiară a unor oameni politici români ai momentului. În schimb, aporia istoriografică „asupriți dar prosperi” a înflorit, mai cu seamă în istoriografia mișcării naționale din secolul al XIX-lea, alimentând insidios un alt mit istoriografico-social propagat cu îndârjire în mass media, acela că tratamentul minorităților etnice în România este cel mai liberal din Europa.

Un alt fir roșu al lucrării este reprezentat de prezența constantă, în construcția imaginilor reciproce, a frustrării și complexelor individuale și colective, uneori evidențiată de autor, alteori izvorând natural din zeci de pagini de analiză. S. Mitu este pe deplin conștient de această componentă ineluctabilă a studiilor imagologice. „Dar ce te faci când fenomenele sociale pe care le studiezi sunt niște emoții?” (p. 259) se întreabă el semi-retoric, încercând să rezolva problema printr-o poziționare metodologică echilibrată. Este istoria relațiilor româno-ungare o istorie a emoțiilor? Cel mai probabil DA, cel mai probabil orice model analitic s-ar încerca să se implementeze acestui binom etnic din Europa Centrală, chestiunea încărcăturii psihologice, mai cu seamă a celei colective, ar trebui avută permanent în vedere.

Este relevator, în acest sens, că însăși imaginea negativă a românilor în scrierile maghiare începe să devină tot mai vizibilă în secolul al XVI-lea, pe fondul frustrării generale și a tensiunilor ce au urmat momentului Mohács (Több is veszett Mohácsnál!). Iar de acolo până la Trianon și mai departe, până la 20 martie 1990 sau chiar până la dezbaterea pe marginea patinoarului din jurul statuii lui Matia Corvin din Piața Unirii din Cluj, întreaga istorie a interacțiunii dintre cele două popoare, mai cu seamă interacțiunea mediată de presă, politicieni sau istorici, pare a fi una a frustrării. Bornele majore ce jalonează acest drum sunt binecunoscute și Sorin Mitu le discută sau cel puțin le atinge pe fiecare: 1784, 1848-1849, 1867, 1918-1919, 1940, 1944, 1956, 1990 și povestea merge mai departe, în funcție de concluziile pentru care fiecare cititor alege să opteze dintre cele propuse de autor. Războiul imagologic de o mie de ani poate fi astfel recitit oricând în cheia istoriei emoțiilor, complexelor, frustrărilor, impulsurilor de moment care, la nivel colectiv, rareori par a fi pozitive.

Desigur, e greu să citești despre români, unguri, interacțiuni și imagini etnice reciproce și să nu te raportezi la alte lucrări care abordează subiectul. Din acest punct de vedere, lectura lucrării lui Sorin Mitu oferă posibilitatea de a observa, la o scară geografică și cronologică mult mai amplă, folosind alte tipuri de surse și alt instrumentar metodologic, dinamici similare celor analizate de Rogers Brubaker în cercetările sale focalizate pe microuniversul urban clujean. De altfel, istoricul clujean chiar dedică un subcapitol etnicității cotidiene (p. 445-455) și un întreg capitol situației speciale a orașului Cluj / Kolozsvár (cap. 20). Concluziile nu sunt perfect identice – nici nu au cum să fie, căci întrebările de cercetare sunt diferite – dar prezintă similitudini suficient de pronunțate încât să poată fi considerate complementare. Chiar dacă Brubaker se referă cu precădere la realitatea socială cotidiană, în timp ce Mitu folosește factualul în principal pentru a studia imagologia reciprocă, ambele cercetări indică faptul că etnia, asumarea ei și derivatele opțiunii identitare în viața de zi cu zi constituie aspecte fluide, adesea supraevaluate, greu de încadrat integral și de menținut pe termen lung în limitele stricte ale cubiculelor etnice atât de dragi naționaliștilor și naționalismului impus de sus.

Cu siguranță cea mai savuroasă parte a lucrării, pentru publicul larg și probabil pentru majoritatea istoricilor, este cea dedicată bancurilor etnice (cap. 21). De la „bunele vremuri de odinioară” în care feciorii intrau pe fereastră la fete, până la omniprezentele bancuri cu blonde, universul antropologic al umorului popular oferă autorului o sursă infinită de imagini etnice extrase din esența înțelepciunii populare, care nu fac decât să confirme, cu un lexic mai colorat și uzând de exprimări triviale sau chiar obscene, rezultatele obținute prin analiza surselor istorice tradiționale și a istoriografiei. Unul dintre aceste rezultate ne interesează, ca istorici, dar și ca români și ca oameni în mod deosebit, deoarece într-o ierarhie a învățămintelor cărții (și ale muncii de o viață a lui Sorin Mitu) ar prinde cu siguranță un loc pe podium. Este vorba despre asimetria interesului reciproc al celor două etnii, reflectată de la bancuri la scrisul istoric: dacă românii i-au transformat pe maghiari în principalul reprezentant al alterității etnice și se înverșunează să mențină intensitatea luptei imagologice din ultimul mileniu, ungurii își distribuie atenția într-un mod mai echilibrat între fostele grupuri etnice din Regatul Ungariei și alte națiuni europene. Aceasta, bineînțeles, nu face bancurile mai puțin savuroase (sau mai puțin triviale) și faptul că autorul a ales să includă și această sursă în panoplia imagologică prezentată este meritoriu și, sperăm, va avea putere de exemplu pentru viitorii practicanți români ai imagologiei comparate.

La capătul a 550 de pagini de text și încă aproximativ 50 de pagini de note și bibliografie, „Românii și ungurii” de Sorin Mitu se impune atât ca o frescă impresionantă de imagologie comparată cu ancorare istorică, cât și ca un exercițiu de probitate intelectuală care explorează subtilitatea relațiilor interetnice printr-o varietate de instrumente. Echilibrul dintre rigoarea analitică și empatia personală îi permit autorului să transfigureze o temă adesea tensionată într-un spațiu fertil pentru reflecție critică și dialog. Volumul nu doar propune o multitudine de răspunsuri, ci și evidențiază acele întrebări fără soluții definitive, îndemnând cititorul să reconsidere atât fisurile vechi, cât și pe cele contemporane, precum și să cultive înțelegerea reciprocă într-o societate fondată pe o țesătură de mituri, emoții și istorii adesea fragmentare.

***

© 2026 by Vlad Popovici is licensed under CC BY-NC-SA 4.0