„ASTRA” și ofițerii români în primele decenii ale secolului al XX-lea
În ce mod au fost implicați ofițerii în mișcarea asociaționistă culturală românească?
Astra et les officiers roumaines de Transylvanie, avant et immédiatement après la Grande Union (1910-1920), in “Transylvanian Review”, vol. XXVIII, No. 4 (Winter 2019), p. 74-89. (în limba română: Astra și ofițerii români din Transilvania înainte și imediat după Marea Unire 1910-1920, în Oana Mihaela Tămaș, Ioan Bolovan (coord.), Între război și pace. Românii și Europa central-răsăriteană la finalul primei conflagrații mondiale, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2020, ISBN 978-606-038-007-8, p. 27-44.)  Ioan Boeriu, baron de Polichna (), membru al Astrei Sursa imaginii: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Johann_Freiherr_Boeriu_von_Polichna.png Înainte de Marea Unire, Asociațiunea pentru Literatura și Cultura Poporului Român – cunoscută sub numele de Astra – era principalul pilon al vieții culturale românești din Transilvania și Ungaria. Despre evoluția membrilor ei am discutat în postări anterioare. Cu biblioteci, conferințe, muzee și programe educaționale, Astra a jucat un rol esențial în formarea modelelor culturale ale societății românești transilvănene (sau cel puțin ale celei educate). Și totuși, până la Primul Război Mondial, o categorie profesională distinctă a rămas mai puțin implicată în aceste activități: ofițerii. O prezență discretă înainte de 1918 Deși încă de la fondarea Astrei, în 1861, apar sporadic ofițeri printre membri, până spre 1900 numărul lor rămâne foarte mic. Chiar și în anii de maximă dezvoltare ai Asociațiunii, înainte de război, ofițerii români membri ai Astrei se numărau în câteva zeci. Era vorba mai ales de colonei și generali, adesea pensionari, în timp ce ofițerii tineri lipseau aproape complet. De ce această distanță? Explicația clasică invocă atât constrângerile profesiei militare cât și teama de represalii din partea autorităților, având în vedere caracterul naționalist al Astrei. Cercetarea arată însă că lucrurile sunt mai nuanțate. Și în cadrul altor categorii dependente de stat – funcționari, magistrați, unii medici și ingineri – nivelurile de jos erau slab reprezentate, în timp ce vârfurile profesiei dădeau mai mulți membri. Privind retrospectiv, mai degrabă decât presiunea politică și profesională, par să fi contat factori precum nivelul de educație, interesul personal pentru activități culturale, prestigiul social asociat calității de membru și disponibilitatea financiară. Prestigiu social și angajament asociaționist Dacă în 1901 ofițerii membri sunt doar pensionari, în 1914, când teoretic presiunea statului se amplificase, apar deja ofițerii activi printre membri Astrei. Această situație pare să fie mai degrabă un efect al conștientizării de către publicul larg românesc a rolului și importanței Asociațiunii, o conștientizare care era mult mai redusă la 1900 și care a crescut odată cu activitatea Astrei, dar și cu metamorfozele sociale și în planul educației ale anilor 1880-1914 în societatea românească din Transilvania. Pe acest fond a sporit evident și numărul militarilor dispuși să se implice în activitatea Asociațiunii, inclusiv a celor activi. Faptul că ei rămân, până la 1919, predominant ofițeri superiori, indică tocmai progresul lent al educației și interesului civic, combinat cu orizontul cultural mai larg și posibilitățile materiale sporite ale anumitor sub-categorii socio-profesionale. În același registru simbolic dominat de prestigiu, probabil și poziția Astrei de „navă amiral” a asociaționismului românesc din Transilvania și Ungaria reprezenta un stimulent în atragerea ofițerimii, căci o comparație cu a doua asociație culturală importantă a epocii, „Societatea pentru fond de teatru român” relevă un interes considerabil mai scăzut al militarilor pentru aceasta din urmă, dar și diferențe structurale. Între 1900 și 1914 numărul anual al militarilor membri (plătitori de taxă) ai „Societății” și al soțiilor lor a pendulat între doi și nouă, în timp ce structura gradelor militare a fost fundamental diferită de a Astrei: predominau căpitanii și maiorii, iar sublocotenenții și locotenenții erau mai numeroși. Mai mult, niciun general nu a considerat de cuviință să devină membru al „Societății pentru fond de teatru”, spre deosebire de „Astra” Războiul: continuitate, nu ruptură Primul Război Mondial nu a schimbat fundamental această situație. Numărul ofițerilor membri ai Astrei a rămas relativ constant, chiar dacă Asociațiunea, ca instituție, s-a implicat masiv în efortul de război: donații de cărți pentru soldați, sprijin pentru spitale militare, activități de caritate și un discurs public loialist față de monarhie. Astra a văzut însă în armată mai mult decât o instituție de forță: o școală socială. Încă dinainte de 1914, conducerea Asociațiunii pleda pentru creșterea numărului de ofițeri români, convinși că doar astfel soldații români puteau fi instruiți și educați eficient, în propria limbă. Revista „Transilvania” a înregistrat constant pierderile umane ale „Astrei” cauzate de război, deși în acest punct reculul numărului membrilor prin neplata taxei după 1914, precum și încetarea activității unor despărțăminte, au împiedicat o statistică riguroasă. Dintre membrii mai importanți, Dr. Ștefan Chirilovici, directorul despărțământului Ilia a murit ca ofițer pe câmpul de luptă, iar Dr. Dionisie Stoica, directorul despărțământului Marghita a murit în serviciul armatei. Au fost publicate de asemenea necrologuri ale unor intelectuali ofițeri căzuți pe front, precum locotenentul Vasile Micula, fost profesor la Gimnaziul din Brașov. Asociațiunea a avut și inițiativa realizării unui album cu membrii căzuți în luptă, în Primul Război Mondial, cerând în acest sens văduvelor, încă din 1915, să trimită fotografii și date biografice, însă aparent fără finalitate. În 1916, secția istorică a Astrei a primit, de la preotul militar Constantin Buracu din Debrecen, știrea că un ofițer român, nenominalizat, are strânse informații despre decorarea pentru fapte de vitejie a ofițerilor români din armata habsburgică. S-a luat decizia ca secția istorică să îi solicite preotului Buracu trimiterea respectivelor date și, pe lângă acestea, în viitor, colectarea scrisorilor și poeziilor de război „pentru că va veni timpul când ele vor putea fi studiate, publicate și aranjate”. 1919: momentul de cotitură Totul se schimbă radical după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și integrarea Transilvaniei în statul român. În doar doi ani, numărul militarilor membri ai Astrei explodează: de la câteva zeci înainte de război, la peste 300 de ofițeri și zeci de subofițeri în 1920. Înainte de 1918, subofițerii reprezentau o absolută raritate printre membrii Astrei. Această creștere nu a fost însă doar rezultatul entuziasmului național. Ea a fost susținută de o relație instituționalizată între Astra și Armata Română. Generali activi intră în conducerea Asociațiunii, garnizoanele devin centre de recrutare de membri, iar bibliotecile militare sunt alimentate cu publicații ale Astrei. Armata nu mai este doar un grup de membri individuali, ci un partener oficial în proiectul de construcție națională. Modelul colaborării instituționalizate între societățile cultural-naționale și armată era inspirat din realitățile Vechiului Regat. Un exemplu la care Astra s-a raportat explicit în această perioadă a fost cel al „Caselor Naționale”, o instituție cu scop social-cultural înființată în anii războiului de către ofițeri și condusă, imediat după război, de colonelul I. Manolescu. Nu întâmplător, donația de 3000 de lei făcută în 1920 de ministrul de război, generalul I. Rășcanu, a fost folosită parțial pentru a se plăti taxa Astrei ca membru fondator al „Caselor Naționale” (1400 lei) și parțial donată fondului „Avram Iancu” (1600 lei). Un alt ofițer din Vechiul Regat, Maiorul C. Mărgăritescu, autor (sub pseudonimul Miron Axinte) al unei serii de broșuri intitulată „Biblioteca iubirii de neam” și apropiat al lui A.C. Cuza, era un susținător fervent al Astrei, anticipând relațiile strânse din perioada interbelică între Asociațiune și spectrul politic de dreapta, în special pe terenul eugeniei. Tot în acest registru trebuie amintit exemplul societății culturale „Cele trei Crișuri”, înființată la Oradea, la inițiativa colonelului Gheorghe Bacaloglu, de către un comitet din care făceau parte și o serie de ofițeri superiori ai Armatei Române, dar ale cărei baze fuseseră puse însă înainte de 1918. Aceasta a fuzionat în anul 1920 cu despărțământul Cluj al „Astrei”, deoarece aveau mulți membri comuni. Concluzie: de la elitism la mobilizare de masă Dacă înainte de 1918 Astra fusese o asociație predominant „burgheză”, după război ea devine un spațiu de mobilizare mult mai larg. Ofițeri tineri, subofițeri, biblioteci de regiment, chiar unități militare întregi se alătură inițiativelor culturale. Conferințele, donațiile și acțiunile comune consolidează imaginea armatei ca garant nu doar al securității statului, ci și al educației civice. Așa cum remarca unul dintre liderii Astrei în 1920, armata era văzută drept „marea școală a neamului”, capabilă să formeze nu doar soldați, ci și cetățeni. Povestea relației dintre Astra și ofițerii români este una a transformării în funcție de relația Astrei cu statul: de la o implicare timidă și selectivă înainte de 1918, la un parteneriat strâns în primii ani ai României Mari. Această evoluție reflectă schimbările profunde ale societății românești după război, dar mai presus de orice, ea arată cum statul a instrumentalizat atât instituțiile culturale (Astra, Academia, bisericile) cât și armata în proiectul comun de construcție națională. *** Această postare a fost modelată cu ajutorul IA (ChatGPT 5.1). Inițiativa și ideile originale care au stat la baza postării, inclusiv studiul științific, sunt o creație proprie a autorului. © 2025 by Vlad Popovici is licensed under CC BY-NC-SA 4.0 |
