Un funcționar care privea stelele: Ioan Corbu (1873–1954)

Text de blog inspirat din lucrările:

Vlad Popovici, Un funcționar și preocupările sale în afara oficiului: Ioan Corbu (1873-1954), în „Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu. Series Historica”, 63, 2024, 181-194. DOI: 10.59277/AIIGB/2024.63.10 (Acces Deschis)

Judit Pál, Vlad Popovici Identity Choices among State and County Officials in Late Habsburg Transylvania, in Alexander Maxwell, Daša Ličen (eds.), Habsburg Civil Servants between Civil Society and the State, Berghahn Books, 2025, 71-94. https://doi.org/10.2307/jj.23440253.7

Ioan Corbu (1873-1954)

Sursa imaginii: Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Bistrița-Năsăud, Colecția Ioan și Victor Corbu, Dosar I-2-1. Mulțumim Serviciului Județean Bistrița-Năsăud al Arhivelor Naționale ale României pentru întreg sprijinul oferit de-a lungul timpului în accesarea materialelor arhivistice privitoare la Ioan și Victor Corbu.

Așa cum am văzut în postarea precedentă, noi istoricii suntem adesea interesați de marile figuri politice, de elitele vizibile și de evenimentele spectaculoase – de preferat cele care ajută construcției unui discurs identitar util viziunii ideologice a momentului. Mult mai rar ne oprim asupra celor care au trăit în plan secund, dar fără de care societatea nu ar fi funcționat: funcționarii, profesorii, micii intelectuali, oamenii care au dus o viață aparent banală, dar care, în afara orelor de serviciu, au construit lumi întregi de idei, pasiuni și angajamente civice. Ioan Corbu (1873–1954) este un astfel de personaj.

Funcționar public în comitatul Beszterce-Naszód, apoi în județul Bistrița-Năsăud, Corbu a avut o carieră birocratică corectă, dar lipsită de strălucire. Nimic spectaculos, nimic ieșit din comun. Și totuși, dincolo de birou, el a fost astronom amator, publicist, teoretician și popularizator al științei, socialist și ateu declarat, naționalist activ, donator generos și un neobosit animator al vieții culturale românești locale. Biografia sa ne obligă să regândim clișeele despre funcționărimea transilvăneană și despre micii intelectuali români de la începutul secolului al XX-lea. 

 

De la satul grăniceresc la universitatea din Cluj

Ioan Corbu s-a născut în Zagra, o fostă comună grănicerească din nord-estul Transilvaniei, într-o familie de țărani greco-catolici. Provenea dintr-un mediu modest, în care alfabetizarea nu era garantată – mama sa nu știa să scrie – dar în care tradiția grănicerilor năsăudeni încuraja educația și mobilitatea socială. Parcursul său școlar a început la școala primară în sat, a continuat la gimnaziul din Năsăud, apoi la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității din Cluj.

Casa familiei Corbu în Zagra

Sursa imaginii: Arhivele Naționale ale României, Colecția Ioan și Victor Corbu, Dosar I-2-1.

Încă din anii de liceu, Corbu se remarcă printr-o dublă pasiune: literatura și științele naturii. Scrie piese de teatru, adaptează texte dramatice, publică studii critice, dar este atras și de matematică, fizică și mai ales de astronomie. Lecturile sale sunt vaste și eclectice, de la Eminescu, Alecsandri și Victor Hugo lucrări de istorie, etnografie sau știință. Această combinație între cultură umanistă și interes pentru știință va rămâne definitorie pentru întreaga sa viață.

Anii studenției sale coincid cu procesul Memorandumului, moment de maximă tensiune politică pentru românii din Transilvania. Corbu se implică activ în mișcarea studențească românească, redactând manifeste și apeluri mobilizatoare. Dar, spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi, el nu se limitează la un naționalism exclusivist. Textele sale manuscrise din această perioadă dezvăluie o gândire surprinzător de nuanțată: idealul unirii naționale este, pentru Corbu, inseparabil de un viitor socialist și internaționalist. Națiunea este o etapă istorică necesară, dar nu finală. Scopul ultim este o societate bazată pe egalitate, pace și progres științific. În paralel, el dezvoltă o critică radicală a religiei, văzută ca obstacol în calea emancipării intelectuale, și o adevărată apologie a științei ca instrument suprem de cunoaștere.

Această combinație de naționalism și socialism, care astăzi poate părea paradoxală, era în realitate destul de răspândită în Europa Centrală și de Est la începutul secolului al XX-lea, forma sa cea mai elaborată teoretic fiind austro-marxismul. Corbu este, în acest sens, un exemplu elocvent al modului în care, într-o lume în plin progres, ideile circulau, se amestecau și se adaptau contextelor locale.

 

Funcționarul loial și om de știință dedicat

După absolvirea studiilor, Ioan Corbu intră în administrația comitatului Bistrița-Năsăud. Lucrează la Sedria orfanală, apoi la tribunal, avansând treptat, fără salturi spectaculoase. Salariul îi permite o existență decentă, dar nu luxoasă. Nu pare interesat de funcții înalte sau de putere administrativă. Pentru el, funcționariatul este mai degrabă un mijloc de trai decent decât o vocație. Această poziție este importantă pentru a înțelege libertatea sa intelectuală. Corbu nu depinde de favoruri politice și nu își leagă cariera de un partid. Poate scrie, polemiza, susține cauze și idei fără a-și compromite statutul profesional. Este funcționarul „loial statului”, indiferent că acesta este Regatul Ungariei sau, după 1918, România, dar fidelitatea sa este una administrativă, nu ideologică.

Adevărata pasiune a lui Ioan Corbu a fost astronomia. Nu ca hobby ocazional, ci ca domeniu de cercetare asumat cu seriozitate. Publică lucrări de popularizare, susține conferințe, devine membru al societăților astronomice din Franța și România. În 1903 publică Nouă teorie cosmogonică, o lucrare în care avansează ipoteza capturii corpurilor cerești de către astre mai mari. Cartea este bine primită, tradusă în germană și discutată în reviste de specialitate. Câțiva ani mai târziu, un astronom american, Thomas Jefferson Jackson See, ajunge la concluzii similare, folosind însă calcule matematice și, prin aceasta, validează ipoteza și își asumă paternitatea descoperirii. Corbu se simte nedreptățit, revendică prioritatea ideii și intră într-o polemică internațională. Episodul este revelator pentru drama savantului amator: ideile pot fi valide, dar lipsa capitalului simbolic și instituțional limitează recunoașterea.

Probabil Ioan Corbu. 

Fotografie realizată, probabil, de fratele său, medic ofițer Victor Corbu.

Sursa imaginii: Arhivele Naționale ale României, Colecția Ioan și Victor Corbu, Dosar I-2-1.

În anii interbelici, Corbu continuă să publice, să corespondeze cu observatoare și reviste, să trimită manuscrise în țară și în străinătate. Perseverența sa este impresionantă, chiar dacă rezultatele nu au fost niciodată pe măsura ambițiilor și nici nu a primit recunoașterea dorită.

 

Cultura, donațiile și implicarea civică

Ioan Corbu a fost, de asemenea, un om profund angajat civic. A fost membru al Astrei, al Societății pentru Fond de Teatru Român, a susținut financiar orfelinate, biserici, internate studențești, inițiative culturale și memoriale. A donat constant, uneori sume considerabile raportat la veniturile sale. Acest comportament evergetic nu era excepțional în mediul micii burghezii românești, dar amploarea și consecvența lui Corbu ies în evidență. Probabil și deoarece nu și-a întemeiat o familie, o bună parte din resursele sale materiale au fost reinvestite în comunitate, în educație și cultură.

În toamna anului 1918, Corbu participă activ la preluarea administrației („preluarea imperiului”) în Bistrița-Năsăud. Este membru al Senatului Național Român din Bistrița, editează un ziar local, scrie texte mobilizatoare. Cu toate acestea, noul regim nu îi aduce o ascensiune profesională. Revine la rutina funcționărească, iar mai târziu se pensionează și se mută la Cluj. În perioada interbelică editează o revistă personală, „Revista Enciclopedică” un amestec de revistă de popularizare științifică, eseu, pamflet și reflecție socială. Tonul devine tot mai polemic, parțial pe fondul unor pierderi financiare cauzate de criza economică și al marginalizării intelectuale.

 

Sfârșitul

Ultimii ani ai vieții lui Ioan Corbu sunt marcați de ironia istoriei. Regimul comunist, ale cărui idealuri sociale el le susținuse cândva, îl declară „chiabur” (moștenise pământurile familiei din Zagra), îi retrage pensia și îi naționalizează casa din Cluj. Trăiește în condiții precare, aproape uitat, cu o scurtă recunoaștere simbolică din partea mediului academic abia în 1953, când i se permite să ia parte la reuniuni științifice care se desfășurau sub egida Bibliotecii Academiei din Cluj.

Moare în 1954, în satul natal, discret, fără onoruri. Viața sa, atât de activă și de plină de realizări, rămâne ilustrativă pentru categoria socio-profesională prea puțin studiată a micilor funcționari și intelectuali români din Transilvania, oameni prinși între loialități multiple, ideologii concurente și o credință aproape religioasă în puterea culturii – iar unii dintre ei, precum Corbu, și a științei.

 

De ce contează Ioan Corbu astăzi?

Pentru că ne obligă să privim istoria dincolo de centrele de putere și de delimitările rigide. Pentru că arată cât de permeabile erau granițele dintre „amator” și „profesionist”, dintre naționalism și socialism, dintre administrație și societatea civilă. Și pentru că, în cele din urmă, ne amintește că progresul cultural și educația socială sunt adesea construite de oameni care nu au fost niciodată în prim-plan, dar care au muncit neobosit, din convingere și pasiune.

***

Această postare a fost modelată cu ajutorul IA (ChatGPT 5.2). Inițiativa și ideile originale care au stat la baza postării, inclusiv studiul științific, sunt o creație proprie a autorului.

© 2026 by Vlad Popovici is licensed under CC BY-NC-SA 4.0