Își mai amintește istoria de funcționarii publici?

Text de blog inspirat din lucrările:

Vlad Popovici, Does History Remember Civil Servants? A Case Study on the Regime Change of 1918-1920 in Transylvania, în Dumitru-Cătălin Rogojanu, Cosmin-Ștefan Dogaru (coord.), Elites, Networks of Power and Citizens (19th-21st centuries), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2019, p. 121-140. ISBN 978-606-37-0662-2. (Acces Deschis) Timea Longaver, Vlad Popovici, Considerații privind corpul funcționarilor administrativi județeni din zonele cu populație săsească în perioada 1919-1925, in „Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historia”, XV, 2018, p. 159-172, ISSN 1584-3165 (Acces Deschis) Vlad Popovici, Funcționarii din administrație și justiție delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), în „Revista de Istorie a Moldovei”, 2018, 4, p.73-86, ISSN 1857-2022. (Acces Deschis) Vlad Popovici, Considerații privind funcționarii publici români din Transilvania. Studiu de caz: comitatul Sibiu și scaunele săsești care l-au format (1861–1918) (Considerations regarding the Romanian public servants from Transylvania. Case study: Sibiu county and the predating Saxon seats), in ”Anuarul Institutului de Istorie ”George Barițiu” din Cluj-Napoca”, LV, 2016, p. 159-177. ISSN 1584-4390. (Acces Deschis)   Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria. Sursa: Wikipedia

Când vorbim despre anul 1918 și despre transformările istorice majore prin care a trecut Transilvania, memoria colectivă reține, aproape reflex, câteva nume mari: liderii politici, tribuni ai Unirii, figuri simbolice ale luptei naționale. Mult mai rar se discută cine au fost oamenii care au pus efectiv în mișcare noul aparat de stat, cine a administrat concret teritoriul, cine a semnat decizii, ordine, regulamente și cine a asigurat funcționarea zilnică a statului român în formare. Ca istoric al „mișcării naționale”, nu poți să nu te întrebi, la un moment dat: ce loc ocupă funcționarii publici în memoria istorică?

Într-un studiu dedicat elitei administrative din Transilvania anilor 1919–1920 am ridicat tocmai această întrebare incomodă: există o relație între activitatea profesională a funcționarilor și modul în care au fost recuperați de istoriografie? Sau altfel spus: sunt funcționarii cercetați de către istorici și amintiți în lucrările de istorie pentru ceea ce au făcut pe plan profesional sau doar atunci când au fost, în primul rând, actori politici?

Funcționari, istoriografie și activism național înainte de 1918

Rădăcinile relației dintre istoriografie și funcționari trebuie căutate în secolul al XIX-lea, dacă nu chiar în al XVIII-lea. Privind retrospectiv, istoriografia românească a acordat puțină atenție funcționarilor publici din Transilvania epocii moderne, inclusiv funcționarilor români. Aceasta nu înseamnă că nu au fost studiați, însă criteriul principal al selecției nu a fost competența sau cariera administrativă, ci legătura cu „mișcarea națională”. Funcționarul devenea interesant pentru istorici dacă era și militant politic, activist național, om de cultură, apropiat al unor lideri sau beneficiar al unei aure de martiraj (dobândită, evident, tot în relație cu activismul național). O excepție, pentru secolul al XVIII-lea, o constituie lucrarea lui Remus Câmpeanu, Elitele româneşti din Transilvania în veacul al XVIII-lea (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2000) în care funcționarii sunt studiați ca grup distinct, din perspectiva istoriei elitelor

Pentru perioada dualistă (1867-1918), această perspectivă s-a cristalizat într-o dihotomie care persistă până azi: funcționari fideli cauzei naționale versus „renegați” - adică români care au servit autoritatea publică a statului ungar. Activitatea administrativă propriu-zisă a rămas, în mare parte, în afara interesului istoricilor. Încă din perioada interbelică, primele biografii ale unor funcționari superiori au fost dedicate mai ales celor cu un profil politic pronunțat. Comunismul nu a schimbat radical această situație. După 1970, cercetările s-au concentrat pe structuri, reforme și reorganizări administrative, nu pe oamenii care le-au pus în practică. Funcționarul a rămas o figură impersonală, o rotiță anonimă într-un mecanism birocratic descris abstract. Dacă se întâmpla să fi fost implicat activ în „mișcarea națională” - mai ales în anii 1860 - șansele unei recuperări biografice creșteau. Dacă fusese un birocrat dedicat profesiei, dar cu implicare naționalistă minimă, de obicei aluneca în uitare.

Per ansamblu, se poate afirma că, pentru a intra în atenția istoriografiei române, un funcționar public român din Transilvania perioadei 1848-1918 trebuia să fi întrunit cel puțin una dintre următoarele condiții:

        a. să se fi manifestat politic în cadrul mișcării naționale și în spiritul acesteia (majoritatea acestor cazuri este reprezentată de funcționarii din perioada 1850-1867);

        b. să fi avut o relație de înrudire apropiată cu personalități ale mișcării naționale;

        c. să fi avut o activitate culturală sau să fi efectuat acte de evergetism care să justifice recuperarea sa istoriografică.

Ce se întâmplă însă atunci când administrația devine românească iar categoria „renegaților” dispare de pe scena istoriei?

Arhive, hazard și memorie istorică selectivă

Perioada Consiliului Dirigent (1919–1920) oferă un teren ideal pentru a analiza aceste mecanisme selective ale memoriei istorice. Pe de o parte, avem un moment fondator, extrem de încărcat simbolic. Pe de altă parte, dispunem de un corp administrativ relativ bine delimitat: membrii Consiliului Dirigent și primii prefecți ai județelor și municipiilor din Transilvania. Analiza arată rapid un dezechilibru major. Membrii Consiliului Dirigent – personalități politice de prim rang – au beneficiat de numeroase biografii, monografii și studii dedicate. Prefecții, deși reprezentau vârful administrației județene, au fost tratați mult mai sumar. În cele mai multe cazuri, ei apar doar în dicționare biografice sau în liste seci de funcții, fără să beneficieze de biografii. Printre ei, foști membri ai Parlamentului Ungariei și ai Parlamentului României precum Nicolae Comșa sau Teodor Mihali sau lideri importanți ai Partidului Național Român înainte de 1918: Iustin Marșieu, Romul Veliciu, Nicolae Vecerdea. Diferența de interes istoriografic nu a fost generată de importanța administrativă a funcțiilor, ci de vizibilitatea politică. Cei care au continuat cariere politice de succes după 1918 au fost recuperați constant de istoriografie. Cei care au rămas în zona administrației sau a politicii locale au intrat rapid într-o zonă de penumbră.

Desigur, nu doar criteriul politic explică aceste diferențe. Accesul la surse joacă la rândul său un rol important. Lipsa arhivelor personale, distrugerea documentelor sau pur și simplu absența unor inițiative editoriale au contribuit la uitarea unor figuri administrative relevante. În schimb, acolo unde arhivele au fost păstrate – uneori datorită eforturilor familiilor sau ale unor istorici dedicați – memoria a fost salvată, chiar și în cazul unor personaje cu impact administrativ relativ limitat. 

Dincolo de aceste diferențe care țin de condiționările și hazardul câmpului profesional, comparând cariera politică a membrilor celor două grupuri, se poate constata, din nou foarte facil, că majoritatea celor care au beneficiat de atenție istoriografică mai consistentă au avut atât un profil public mult mai vizibil înainte de 1918, cât și o carieră politică mai de succes în perioada interbelică. Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Alexandru Vaida-Voevod au fost figuri centrale ale vieții politice de după 1918. Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ștefan Cicio Pop, Aurel Cosma au făcut de asemenea politică la nivel înalt, ocupând de mai multe ori poziții de ministru sau scaune parlamentare. Excepțiile sunt reprezentate de Valeriu Braniște – un ghinionist politic care a pierdut aproape toate alegerile parlamentare la care a candidat înainte și după 1918, dar un norocos în ceea ce privește memoria istoriografică și I. Ciordaș – revizitat periodic din motive care nu mai țin de memoria istoriografică ci de instrumentarea politică a unor nefericite atrocități de război.

Situația este diferită în cazul prefecților. Majoritatea lor beneficiază în cel mai fericit caz de medalioane biografice în diferite dicționare sau colecții locale/județene de biografii, sau au rămas complet necunoscuți. Situația în sine nu trebuie să surprindă, în condițiile în care chiar unele personaje cu o prezență politică activă, atât înainte cât și după 1918, membri ai Parlamentului Ungariei, ai Parlamentului României și deținători ai funcției de prefect, împărtășesc același stadiu de cunoaștere biografică lacunară, ca să nu mai vorbim de cunoașterea activității lor administrative, care lipsește cu desăvârșire. Este cazul lui Nicolae Șerban, fost deputat în Parlamentul Ungariei, apoi prefect al județului Sălaj între anii 1920-1922, dar și al lui Petru Mihály jr., deputat în Parlamentul Ungariei (1910-1918), deputat în Parlamentul României (1922-1926, 1927-1928), primar al Sighetului și prefect de Maramureș (1936-1938, 1944-1945).

Când politica surclasează profesia

Privind situația anterior expusă în contextul istoriografic național, cauzele ce stau la baza ei sunt ușor de sesizat. Istoriografia românească a fost, timp de decenii, profund politizată și utilizată masiv - până la abuz și deștiințificizare - ca instrument ideologic. Prin urmare, a privilegia politicul în detrimentul profesionalului a fost nu doar o opțiune metodologică, ci reflexul unei societăți în care succesul era, de cele mai multe ori, condiționat de putere și afiliere politică - inclusiv succesul profesional al istoricilor. În acest context, funcționarul public a devenit interesant pentru istorie doar atunci când a depășit propriul rol profesional și a intrat pe scena politică. Cei care au rămas birocrați „puri” au fost, în mare măsură, condamnați la uitare. Faptul că la nivelul corpului prefecților nu există diferențe în receptarea istoriografică între cei care au deținut mandate scurte și cei cu mandate lungi (3-4 ani) semnalează odată în plus faptul că interesul istoricilor este condiționat în primul rând de domeniul de activitate și abia apoi de detaliile, intensitatea și rezultatele acesteia.

Nu trebuie trecut cu vederea, de asemenea, că prin însăși natura funcției ocupate și a carierei politice asociate, prefecții și, în cazul nostru, membrii Consiliului Dirigent au suscitat considerabil mai multă atenție istoriografică decât ocupanții pozițiilor imediat inferioare. Vice-comiții/subprefecții, prim-notarii, fiscalii/jurisconsulții comitatenși/județeni sau prim-pretorii sunt cunoscuți, din punct de vedere al biografiei și activității profesionale, în și mai mică măsură. Cu excepția unor cazuri izolate, datorate interesului istoricilor locali sau prezervării unei arhive personale deosebit de bogate, biografiile lor rămân dificil de reconstruit din cauza situației mozaicate a surselor, iar activitatea profesională presupune o imersiune în arhivele instituționale, nu întotdeauna suficient de bogate în informații.

Concluzionând, membrii elitei administrative a Transilvaniei în perioada anilor 1919-1920 au suscitat interes în primul rând ca actori politici și abia apoi ca funcționari. Întrepătrunderea dintre cele două ipostaze (om politic și înalt funcționar) a determinat privilegierea evidentă a celei dintâi, de unde și starea precară a biografiilor celor mai mulți dintre prefecți. Dacă luăm în considerare faptul că nivelul cunoașterii biografice a funcționarilor și a interesului specialiștilor față de ei ca personaje istorice pare să descrească direct proporțional cu poziția ierarhică, putem specula că șansele unui birocrat, chiar încadrabil într-un nivel elitar al profesiei, de a fi recuperat istoriografic rămân considerabil mai reduse în lipsa unei activități politice care să îl propulseze profesional și prin aceasta istoriografic.

Exemplul istoriografiei administrației și funcționarilor publici ne arată cum, în România, scrisul istoric nu a făcut, de fapt, decât să urmeze logica realității istorice într-o societate ultra-politizată, în care capacitatea profesională nu a garantat, de cele mai multe ori, succesul decât în combinație cu sprijinul politic adecvat.

La final, un disclaimer absolut necesar. În această postare discut doar situația istoriografiei „mișcării naționale” raportată la studiul funcționarilor. Scrierile istorice despre funcționari și administrație publică în România sunt numeroase (este loc de mai mult, e adevărat) și, mai ales cele recente, serioase și bine întocmite. Pentru cine este interesat, recomand ca punct de plecare un volum apărut în ultimii ani la Editura Mega: Servitorii statului. Funcționari, funcții și funcționarism în România modernă, pe care am avut plăcerea să îl co-editez împreună cu Judit Pál și Andrei Florin Sora și al cărui cuprins poate fi răsfoit pe link.

***

Această postare a fost modelată cu ajutorul IA (ChatGPT 5.2). Inițiativa și ideile originale care au stat la baza postării, inclusiv studiul științific, sunt o creație proprie a autorului.

© 2026 by Vlad Popovici is licensed under CC BY-NC-SA 4.0