Granița militară austriacă și societatea civilă românească în Monarhia Habsburgică
Granița militară și societatea civilă românească în Monarhia Habsburgică
Orchestra Gimnaziului Grăniceresc din Năsăud (1877)
Sursa: Facebook (Mesager24.ro)
***
Istoria societății civile românești din Transilvania nu poate fi înțeleasă pe deplin fără a lua în considerare un cadru instituțional aparte: granița militară austriacă. Creată inițial ca un instrument de apărare imperială, această structură militarizată a devenit, în timp, un laborator social și civic cu efecte profunde asupra comunităților românești implicate. Paradoxal, un sistem construit pe disciplină, ierarhie și supunere a contribuit decisiv la formarea unor practici civice moderne, la consolidarea unei elite locale și la apariția unor forme durabile de asociere.
Ce a fost granița militară?
În Transilvania și Banat, granița militară a fost organizată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cuprinzând și unități etnice românești (inițial și un regiment de dragoni, ulterior doar regimente de infanterie). Militarizarea a adus schimbări structurale majore: locuitorii înrolați au fost eliberați din relațiile de dependență față de nobilime, au primit pământ, un statut juridic distinct și acces la educație. Din iobagi, aceștia au devenit oameni liberi, integrați direct într-o relație cu statul imperial. Această transformare socială a avut consecințe pe termen lung, care au depășit cu mult scopurile strict militare ale sistemului.
Unul dintre cele mai importante efecte ale graniței militare a fost apariția unei elite românești educate. Sistemul școlar creat pentru nevoile regimentelor – școli primare în limba română, gimnazii în limba germană, institute militare – a generat oportunități educaționale fără precedent pentru mediul rural românesc. Chiar dacă scopul inițial era recrutarea și formarea cadrelor militare, rezultatul a fost mult mai amplu: alfabetizare, mobilitate socială și apariția unui nucleu intelectual care va deveni activ civic și politic.
Începuturile
Această elită etnică militară și clerical-militară (în fapt, o mână de ofițeri, subofițeri și clerici militari) s-a implicat timpuriu în acțiuni care pot fi considerate precursoare ale societății civile moderne. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, ofițeri români din regimentele de graniță au participat la redactarea și semnarea unor memorii și petiții adresate autorităților imperiale, în care revendicau drepturi politice și recunoaștere colectivă. Aceste inițiative, desfășurate adesea sub coordonarea bisericilor românești, combinau loialitatea față de dinastie cu un discurs modern despre drepturi, obligații și reprezentare.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, însă, spațiul graniței militare a rămas relativ izolat de formele clasice de asociere civică. Administrația militară nu permitea înființarea de societăți sau asociații autonome, chiar dacă încuraja cooperarea comunitară informală. Din acest motiv, contribuția grănicerilor români la viața civică s-a manifestat oarecum întârziat, mai ales prin petiții colective, donații, inițiative confesionale și participare punctuală la momente politice-cheie, precum revoluția de la 1848.
După demilitarizare
Abolirea graniței militare în 1851 (în Banat, în 1872) a reprezentat un moment de cotitură. Odată cu demilitarizarea, comunitățile fostelor regimente au moștenit un patrimoniu considerabil: fonduri bănești, păduri, terenuri și instituții școlare. Obținerea pe cale juridică, apoi administrarea acestui patrimoniu a devenit un exercițiu civic în sine. Foștii ofițeri au jucat un rol central în gestionarea fondurilor școlare și de burse, în reprezentarea intereselor comunităților în fața statului și în integrarea regiunilor fostei granițe în rețelele asociative românești la nivel provincial.
În regimentul nr. 16 (nr. 1 românesc) „Fondul de montură” a fost transformat în „Fond scolastic” (destinat întreținerii școlilor) în anul 1863. Decizia imperială pentru această transformare venise încă din 1861, iar în 1863 foștii ofițeri au cerut aprobare pentru organizarea unei conferințe care să reglementeze situația respectivului fond. Nu întâmplător, conferința a avut loc în cancelaria Astrei din Sibiu, evidențiind simbolic și practic integrarea foștilor ofițeri în sistemul instituționalizat al asociaționismului românesc. Președintele ales al Fondului, căpitanul Constantin Stezar, era unul dintre foștii grăniceri profund implicați civic. El a fost timp de două decenii casier al Astrei (1864-1883), dar și membru a numeroase alte asociații românești. Din administrația respectivului Fond au făcut parte, de-a lungul timpului, o serie întreagă de foști ofițeri grăniceri. Alți ofițeri, precum căpitanii Matei Șăndruc și Iosif Șăndruc au condus Eforiile „școlilor grănicerești” din localitățile de baștină, sau au funcționat ca inspectori școlari.
În regimentul nr. 17 (nr. 2 românesc), „Fondul de montură” a fost transformat în „Fond de stipendii (burse)”, iar „Fondul de provente” în „Fond scolastic”. Acesta din urmă era administrat de un comitet format din foști ofițeri, însă se afla sub controlul conducerii districtului Năsăud (unitatea administrativ-teritorială autonomă, cu același statut ca și comitatele și scaunele, înființată în 1861 pe teritoriul fostului regiment) și al Consistoriului Episcopal Diecezan de Gherla. În conducerea districtului activau de asemenea foști ofițeri , iar relația cu structurile instituționale bisericești amintește de începuturile implicării ofițerilor în mișcările petiționare dintre anii 1790-1810.
Procesul de transformare a fondurilor militare în fonduri grănicerești civile a fost unul de durată și a implicat o serie întreagă de negocieri între fostele comunități grănicerești (reprezentate în general de ofițeri pensionați) și autoritățile statului, întruniri ale comunelor grănicerești, redactarea și depunerea unor memorii, adică exact acele activități specifice societății civile în curs de instituționalizare. Exercițiul civic de apărare a intereselor comunitare, care a durat aproape două decenii și care s-a prelungit în unele cazuri până în anii 1890, a căpătat destul de repede și o încărcătură națională, însă aceasta s-a făcut simțită mai mult după 1867. Situația lor specială a fost subliniată și în analiza de ansamblu realizată în 1907 de funcționarul guvernamental Huszár Antál asupra societății românești din Ungaria.
Domenii prioritare...
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, comunitățile românești din fosta granița militară s-au remarcat printr-o participare timpurie și consistentă la asociațiile culturale și economice românești. Fondurile fostelor regimente au susținut școli, burse pentru elevi și studenți, precum și inițiative culturale. De asemenea, în fostele zone de graniță au apărut relativ devreme bănci, cooperative de credit și societăți de ajutor reciproc, semn că interesul pentru asocierea economică era puternic și bine susținut material.
Susținerea studiilor prin intermediul unor burse gestionate de diverse fundații avea o tradiție puternică în granița militară. În zona Năsăudului, de exemplu, din Fondul de stipendii (fostul fond de echipament militar înainte de 1851), gestionat de Comitetul fondurilor grănicerești, s-au plătit între 1861-1919 un număr de 2977 burse, către 1190 tineri urmași ai foștilor grăniceri din cele 44 de comune ale regimentului nr. 17, în valoare totală de 434.551 florini. Dintre beneficiari, majoritatea au urmat școli de meserii (517) și circa o treime studii universitare (372). Restul burselor au susținut studiile gimnaziale (262) și, mai puțin, pe cele militare (39). Un alt fond cu destinație educațională, Fondul școlar central, a sprijinit material o parte a rețelei de instituții de învățământ din teritoriul fostului regiment (un gimnaziu superior și șase școli elementare), dar și plata pensiilor personalului didactic.
Fondurilor de la Năsăud moștenite din perioada graniței militare li s-au adăugat, de-a lungul anilor, un număr de opt fonduri și fundații private. Una singură dintre acestea provenea de la un ofițer (locotenentul primar George Pop de Leșu, căzut la Custozza pe 25 iunie 1866), celelalte fiind înființate de reprezentanți ai primei generații de grăniceri „demilitarizați”: preoți, funcționari și un învățător. Toate erau destinate susținerii școlare a urmașilor foștilor grăniceri. Impulsul unor reprezentanți înstăriți ai clasei de mijloc de a continua tradiția grănicerească și de a completa moștenirea materială a acesteia prin acte de evergetism personal cu destinație bine circumscrisă se înscrie în tiparul epocii, fiind caracterizat de o mixtură de spirit civic, patriotism local și naționalism.
În zona fostului regiment nr. 16, unde s-a reușit doar înființarea unui fond școlar, nu s-au acordat burse, ci a fost susținută dezvoltarea sistemului educațional din zonă, până în 1895, când fostele școli grănicerești au devenit școli comunale.
... și domenii de interes mai scăzut
Nu toate domeniile societății civile au evoluat însă în același ritm în fosta graniță militară. Presa românească a atras mult timp un interes mai scăzut în rândul populației de aici, iar asociațiile feminine au apărut târziu și, de regulă, sub tutela bisericilor. Relația dintre fosta graniță militară și asociaționismul feminin românesc pare să fi fost una ambivalentă, care presupunea susținerea prin donații a reuniunilor existente, și mai ales a „Reuniunii femeilor române din Brașov”, dar în egală măsură inhiba înființarea unor asociații feministe locale, sau le plasa sub tutelă explicit confesională. Caracterul patriarhal, confesional și naționalist al asociaționismului feminin românesc din Transilvania și Ungaria pare deci să fi fost accentuat de ethosul eminamente masculin al fostei granițe militare, o situație care începe să se schimbe, în Năsăud, de exemplu, abia în primul deceniu al secolului al XX-lea, când are loc și primul val major de acceptare a fetelor în preparandia de la Năsăud.
***
Privită în ansamblu, experiența graniței militare arată că societatea civilă nu se naște exclusiv din inițiative urbane, burgheze sau liberale. În cazul românilor din Transilvania, ea a fost modelată și de instituții imperiale, de tradiții militare, de loialități dinastice și de o cultură a disciplinei colective. Aceste elemente au produs un tip specific de civism, pragmatic, orientat spre protejarea intereselor comunitare și capabil să se adapteze rapid după schimbări structurale majore.
Moștenirea graniței militare nu s-a încheiat odată cu desființarea regimentelor. Ea a continuat să influențeze structura socială, nivelul educațional și cultura asociativă a regiunilor implicate până în perioada interbelică și chiar mai târziu. În unele cazuri, continuă până astăzi. Din acest motiv, fostele zone de graniță reprezintă un studiu de caz privilegiat pentru a înțelege diversitatea formelor de societate civilă și modul în care modernitatea s-a construit, adesea, din combinații neașteptate de disciplină, tradiție și inițiativă colectivă.
Bibliografie selectivă
***
Această postare a fost modelată cu ajutorul IA (ChatGPT 5.1). Inițiativa și ideile originale care au stat la baza postării, inclusiv studiul științific, sunt o creație proprie a autorului.
© 2026 by Vlad Popovici is licensed under CC BY-NC-SA 4.0
