Feminismul cu față națională
Asociațiile românești de femei din Transilvania între 1850–1918
Text de blog inspirat din lucrarea:
|
Istoria românilor din Transilvaniei este scrisă, de regulă, folosind surse care redau vocile bărbaților: lideri politici, intelectuali, clerici, activiști naționali. În spatele acestei narațiuni canonice se află însă un univers mai puțin vizibil, dar esențial pentru funcționarea societății și, din punct de vedere al istoricului, pentru înțelegerea complexității naționalismului românesc: cel feminin. E adevărat, de-a lungul timpului, implicarea femeilor în mișcarea națională a fost cercetată și s-au scris un număr de cărți și studii pe marginea ei, decătre autoare precum Eugenia Glodariu, Simona Stiger sau, mai recent, Oana Sînziana Păltineanu. Subiectul este însă departe de a fi fost cercetat exhaustiv, parțial deoarece multe surse zac încă prin arhive, parțial deoarece, pe fondul digitizării masive a presei din ultimii 10-15 ani, cantitatea de informație primară publicată a devenit copleșitoare.
În rândurile de mai jos voi încerca să ofer o perspectivă sintetică asupra feminismului românesc din Transilvania epocii moderne, cu accent pe relația dintre feminism și naționalism, pentru a înțelege că, în cazul românilor ardeleni, feminismul este cu totul altceva decât ne-am putea imagina gândindu-ne la sufragetele britanice și la feminismul vest-european al epocii, în general. Studiul de la care am pornit, publicat împreună cu Oana Sorescu-Iudean (căreia îi mulțumesc pentru gentilețea cu care a fost de acord să transform munca noastră în postare de blog), este menționat la începutul paginii și poate fi accesat liber, pe acest link.
Nașterea societății civile românești și locul femeilor în ea
Societatea civilă românească din Transilvania începe să se contureze la sfârșitul secolului al XVIII-lea, într-un context dominat de lupta pentru recunoaștere drepurilor politice pe baze etnice la nivel provincial (perioada Supplex-ului). Acțiunile petiționiste (multe dintre ele cu caracter mai degrabă confesional decât național), școlile confesionale, presa și primele asociații civice au fost pilonii acestui proces, care nu a făcut decât să imite ceea ce românii vedeau la concetățenii lor maghiari și sași – care la rândul lor imitau ceea ce vedeau că era la modă la Viena, Pesta sau Pojon (Bratislava). Aemulatio mater est progressus.
Femeile apar inițial la marginea acestor structuri, mobilizate mai ales în momente de criză.
Anul revoluționar 1848 a reprezentat în acets sens un prim punct important de cotitură. În întreg Imperiul Habsburgic, femeile au ieșit temporar din spațiul privat, asumând roluri simbolice și caritabile: îngrijirea răniților, sprijinirea victimelor războiului, organizarea de colecte. În Transilvania, această mobilizare și urmările nefaste ale revoluției / războiului civil au pus bazele primei asociații feminine românești. În 1850, la Brașov, lua ființă Reuniunea Femeilor Române, ca răspuns direct la trauma socială produsă de revoluție. Inițiatoarele sale, provenite din elitele urbane, își asumau ca misiune sprijinirea orfanelor revoluției și educarea fetelor sărace. Caritatea nu era însă un scop în sine, ci era proiectată ca instrument de consolidare națională, iar educația femeilor era văzută ca o condiție a supraviețuirii națiunii mai degrabă decât ca un pas necesar înspre modernitate.
De-a lungul deceniilor următoare, Uniunea și organizațiile desprinse din ea în diferite orașe și târguri transilvănene au contribuit decisiv la dezvoltarea unui sistem de educație feminină românească: clase de fete, școli, internate. În anii 1880, Astra a organizat la Sibiu o școală de fete, prin care aveau să treacă, până la 1918, peste 2000 de viitoare soții și mame românce. Accentul era pus pe educația „potrivită sexului feminin”: gospodărie, economie casnică, moralitate, cultură națională. Accesul la învățământ superior rămânea o excepție, absolventele românce de studii universitare în Monarhia Habsburgică fiind numărabile pe degete.
Explozia asociativă de la începutul secolului XX
Fenomenul asociativ cunoaște o expansiune accelerată după 1900. Peste jumătate dintre asociațiile feminine românești din Transilvania și Ungaria sunt fondate în ultimii 15 ani înainte de război. Această „euforie a asociațiilor” nu era specific românească, ci se manifesta în întreaga Europă. În Transilvania, sașii și maghiarii dezvoltaseră structuri similare, mai bine finanțate și mai bine integrate în rețelele statului.
În cazul românilor, un rol major l-au jucat bisericile (ortodoxă și greco-catolică) și băncile românești. Confesiunea a oferit legitimitate și infrastructură, iar capitalul bancar a asigurat resursele financiare. Dar acest model a legat asociațiile feminine de instituții masculine, a impulsionat paternalismul și a îndreptat feminismul românesc din Monarhia Habsburgică nu înspre modelul civic vest-european ci înspre modelul naționalist central-european. Practic, asociațiile feminine au devenit o anexă utilă a mișcării naționale politice. În multe cazuri, aceiași bărbați – preoți, politicieni, bancheri – apăreau simultan în conducerile mai multor instituții, inclusiv ale asociațiilor feminine, care prin lege trebuiau să aibă în rândul lor câțiva „bărbați de încredere”.
Feminism național, nu emancipare politică
În aceste condiții, caracterul feminismului românesc din Transilvania nu putea fi decât unul profund conservator. Spre deosebire de feminismul occidental, accentul nu cade pe drepturi politice, ci pe slujirea națiunii. Lidera emblematică a acestei viziuni, Maria Baiulescu, respingea explicit „cosmopolitismul” feminismului occidental și pleda pentru o educație feminină subordonată interesului național. Această orientare a avut consecințe la nivelul discursului și al strategiei civice: revendicările pentru drept de vot, participare politică sau autonomie juridică au rămas marginale. Femeile au fost încurajate, de către liderele și reprezentantele lor (de multe ori soții și fiice de politicieni naționaliști) să sprijine cauza națională, nu să o redefinească dintr-o perspectivă de gen.
Implicarea explicit politică a femeilor a fost episodică și strâns legată de inițiativele liderilor masculini. În timpul războiului de independență din 1877–1878, femeile române din Transilvania au organizat colecte pentru armata română – un gest caritabil cu o puternică semnificație politică. Un pas mai departe s-a făcut în anii Memorandumului (1892–1895), când femeile nu doar au strâns fonduri, ci au participat la manifestații publice în sprijinul liderilor condamnați. Chiar și atunci, inițiativa a venit „de sus”, din cercurile conducătoare ale mișcării naționale, prin intermediul soțiilor memorandiștilor, în frunte cu Emilia Rațiu și fiicele sale.
Datele privind participarea femeilor în marile organizații culturale românești sunt grăitoare: numărul lor rămâne redus, iar peste jumătate sunt soții, fiice sau rude ale membrilor bărbați. Asociativitatea feminină funcționează astfel într-un cadru paternalist, dependent de rețelele masculine de putere. Episodic dar emblematic este faptul că, în 1913, la Congresul Internațional pentru Drepturile Femeilor, găzduit la Budapesta, reprezentantul femeilor române din Ungaria a fost un bărbat: avocatul Ștefan Cicio-Pop, pe atunci membru al Parlamentului Ungariei (și, e adevărat, susținător al dreptului de vot pentru femei).
1918: promisiune și recul
Aceeași realitate devine evidentă și în 1918. La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, doar 65 din cei peste 1200 de delegați au fost femei. Chiar și atunci, multe au fost desemnate în contexte dominate de bărbați. Rezoluția de la Alba Iulia prevedea vot universal, inclusiv pentru femei – o premieră absolută. Totuși, această promisiune nu s-a materializat. În 1919, liderii Partidului Național Român au renunțat repede și fără prea mari mustrări de conștiință la această cerință atunci când s-a pus problema uniformizării sistemului de vot în România Mare. Doar social-democrații transilvăneni au mai susținut dezideratul, dar ei se aflau în minoritate. În anii următori, elitele politice românești au abandonat complet ideea, iar femeile au rămas excluse din procesul electoral până în 1938, și atunci în condiții restrictive și într-un context politic autoritar. Privind retrospectiv, se poate afirma că primele alegeri „libere” la care femeile din România au votat au fost cele din 1990.
După 1918, mișcarea feminină românească se scindează. O parte consideră unirea drept finalul luptei, reorientându-se spre construcția națională prin educație familială. O altă parte a continuat să solicite emancipare civică și politică. Însă, spre deosebire de perioada dinainte de 1918, statul devenise un actor central în gestionarea asociaționismului civic, așa că susținerea autorităților s-a îndreptat spre asociațiile de femei care promovau construcția națională, după modele mai apropiate de feminismul paternalist și naționalist-defensiv dinainte de Unire.
Privind retrospectiv, putem afirma că femeile române din Transilvania nu au fost pasive civic, dar nici ape departe nu au devenit actori autonomi ai modernității politice. Asociațiile de femei și inițiativele feminine au contribuit decisiv la educație, caritate și coeziune comunitară, dar au făcut-o într-un cadru paternalist, dominat de naționalism, biserică și elite masculine - constrângeri structurale pe care majoritatea româncelor din Transilvania și Ungaria nu au reușit (și probabil multe dintre ele nici nu și-au propus) să le depășească. Istoria feminismului românesc din Monarhia Habsburgică ne obligă să regândim relația dintre națiune, gen și societate civilă și să înțelegem că modernitatea nu a avut aceleași sensuri pentru toți actorii săi și mai ales că, până astăzi, diferențele de mentalitate cu rădăcini în dependența de cale modelează diferit structuri geografice și cronologice contemporane.
***
Această postare a fost modelată cu ajutorul IA (ChatGPT 5.1). Inițiativa și ideile originale care au stat la baza postării, inclusiv studiul științific, sunt o creație proprie a autorului.
© 2026 by Vlad Popovici is licensed under CC BY-NC-SA 4.0
