Politică și angajament civic în mișcarea națională (rezumat)

Această postare este rezumatul prezentării intitulate „Politics and Civic Engagement in the Romanian National Movement from Hungary (1867–1914)” susținută în cadrul conferinței Prison of Nations? New Approaches to the Nationality Question in the Kingdom of Hungary (1867-1918) (Collegium Hugaricum, Viena, 11 noiembrie 2025)

Sursa imaginii: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:ASTRA_in_Simleu_Silvaniei,_August_1908.jpg

Prezentarea a explorat dinamica internă a mișcării naționale românești din Ungaria dualistă, între 1867 și 1914, și modul în care radicalismul politic și mediatic a modelat participarea civică și identitatea colectivă. 

Politicienii români din Ungaria au fost împărțiți în mai multe tabere: „renegații” care susțineau programul politic al partidelor maghiare, naționaliștii din Partidul Național Român (PNR) și social-democrații. În interiorul PNR existau de asemenea, multiple facțiuni, una dintre ele fiind cea radicală, reprezentată la începutul secolului al XX-lea de tinerii demagogi și ultra-naționaliști conduși de Octavian Goga. Deși minoritari în partid, aceștia din urmă au devenit indispensabili pentru PNR, deoarece stilul lor demagogic și vehement reușea să mobilizeze o parte din electoratul dezinteresat sau apatic. Totuși, niciunul dintre liderii radicali nu a ajuns efectiv în Parlament, succesul lor constând mai degrabă în capacitatea de a genera emoție și prin aceasta de a mobiliza potențialul electorat al partidului.

Sistemul electoral al Ungariei – bazat pe o lege electorală restrictivă și pe o societate profund inegală – a limitat sever participarea politică. Doar o mică parte dintre români aveau drept de vot, iar majoritatea populației rămânea în afara vieții politice. 

„Mișcarea națională politică românească era o bătălie navală într-un lighean cu apă – nu pentru că nu ar fi existat o mare de oameni doritori să ia parte la luptă, ci pentru că regulile jocului nu îi permiteau să scaleze și țineau întreaga viață politică a Ungariei închisă în ligheanul legislației electorale pașoptiste. E adevărat, din acest punct de vedere, regulile se aplicau uniform, indiferent de etnie, toți bălăcindu-se în același lighean, însă frustrarea socială a mării de neparticipanți era în mod constant canalizată etnic de discursul naționalist, iar cei care captau mesajul erau mult mai mulți decât cei care se bucurau de dreptul de vot, ceea ce crea, deceniu după deceniu și în mod tot mai accelerat după 1900, un orizont de așteptare și o aplecare spre receptarea mesajului naționalist în masa celor care nu se bucurau de drepturi politice.”

Un rol crucial l-a jucat presa naționalistă. Ziarele românești – precum Tribuna – cultivau zilnic o retorică virulentă, menită să mențină atenția și emoția colectivă prin conflictele generate, mai degrabă decât prin argument. Această „dependență de virulență” a transformat indignarea într-un potențiator al solidarității, iar loialitatea etnică într-un reflex afectiv. Presa nu a educat conștiința națională doar prin prin idei, ci mai degrabă, și pentru o mare parte din populație, a întreținut-o prin stări afective de mobilizare și opoziție.

Mesajele acestei prese erau amplificate de rețelele instituționale ale bisericii și asociațiilor civice, care funcționau ca relee de transmitere a discursului naționalist către mediul rural. Preoții, învățătorii și alte figuri din rândul elitei locale au jucat un rol esențial în popularizarea acestor idei și, mai ales, a tonului lor confruntațional.

 „Interacțiunea adversă — disputa, contradicția, tonul virulent — funcționează astăzi ca o strategie deliberată de captare și menținere a atenției, într-un ecosistem media în care atenția este resursa cea mai rară și mai valoroasă. Fenomenul a fost identificat și explicat de Bourdieu încă din epoca pre-internet iar explozia web 2.0 și apoi a rețelelor sociale nu a făcut decât să accentueze manifestările de acest fel. În logica actuală a comunicării publice, calmul și nuanța tind să fie penalizate algoritmic și comercial. Publicul nu mai urmărește doar informația, ci ritualul conflictului însuși. 

Peisajul media ultra-polarizat al zilelor noastre este similar, „mutatis mutandis”, peisajului presei tipărite din ultimele decenii de existență ale Monarhiei Habsburgice (și din întreaga Europă înainte de Primul Război Mondial), în particular presei naționaliste radicale din Ungaria, care nu scăpa nicio ocazie să-i acuze pe liderii politici ai „închisorii popoarelor” de opresiune voită, țintită și calculată asupra celor de alte etnii.

Iar atunci când nu se certau cu gardienii „închisorii popoarelor”, acești auto-proclamați deținuți se certau între ei, împărțiți în miriade de facțiuni cu viziuni politice contradictorii, care nu ezitau să proclame necesitatea solidarității naționale în timp ce aruncau cu vitriol jurnalistic în conaționalii care nu le împărtășeau perspectiva. În mod paradoxal, o mare parte din istoria mișcărilor politice naționale din Europa Centrală, mai ales după 1867, este o istorie a luptelor fratricide și a scandalurilor intra-naționale. Un cititor marțian al gazetelor naționaliste din anii 1880, 1890 sau 1900 ar rămâne cu impresia că într-adevăr, respectivele popoare se zbăteau amarnic sub cizma împilării politice a națiunilor dominante, dar totodată s-ar întreba, cu mare mirare, de ce această oprimare extremă și cotidiană nu determina o solidaritate politică monolitică și de unde mai aveau, acești oprimați, resurse de timp, energie și financiare pentru a se lupta și între ei cu o regularitate exasperantă.

Însă tocmai nesfârșitele și virulentele campanii de presă ale naționaliștilor, care lăsau nu de puține ori impresia unui „bellum omnium contra omnes”, au contribuit decisiv la baza succesului în durată lungă al naționalismului ca opțiune politică, inclusiv în rândul marii mase a celor lipsiți de drepturi politice și l-au ajutat să se impună în fața altor opțiuni parțial concurente, parțial suprapuse, precum loialismul dinastic sau federalismul.”

 În concluzie, este posibil ca succesul naționalismului românesc de la 1918 în mobilizarea masei etnice de români, majoritatea țărani, să nu se fi datorat atât coerenței politice sau argumentelor raționale ale deceniilor de propagandă ale mișcării naționale, cât mai degrabă efectului cumulativ al unui discurs emoțional repetat, care a transformat conflictul într-un instrument de identitate. În acest sens, mișcarea națională românească a fost mai puțin o expresie a unității și mai mult un produs al tensiunii continue dintre elite, instituții și masele marginalizate ale epocii.

***

Această postare a fost modelată cu ajutorul IA (ChatGPT 5.1). Inițiativa și ideile originale care au stat la baza postării, inclusiv studiul științific, sunt o creație proprie a autorului.

© 2025 by Vlad Popovici is licensed under CC BY-NC-SA 4.0